Au trecut șase zile de când îmi trimisesem mail: „nu uita, vernisaj, joi, 2 iunie, galerie pe Lăpușneanu, Cosmin Iațeșen”. Cuvinte cheie… Obișnuiesc să îmi scriu mailuri care să mă ajute să nu uit să fac ceva ce îmi doresc să fac. Ceea ce trebuie să fac, notez pe foi sau într-un document word. Dacă trec zile, reînnoiesc mailul. Mai accentuat, mai vizibil. Literele mici se transformă în majuscule, urmate, după alte câteva zile, de semne de exclamare. Aproape că țip la mine. În dimineața aceasta am auzit țipătul, de ca și cum se cuibărise și în scăriță și în nicovală și în ciocan. Așa că i-am dat frâu liber să-și urmeze dorința… spre ceea ce avea să semene cu un soi de rugăciune. Dăltuită, cioplită, modelată, sudată, forjată în miez de lemn, de marmură, de tablă, de alamă, în miez de bronz, de suflet, în miez de fiu, în miez de Cer.
8 iunie, ora 10.30. Străduța Lăpușneanu încă se odihnește după liniștea unei nopți călduroase de vară. O fetiță își poartă mândră codițele împletite, rucsacul cu Frozen și trotineta mov. Îmi pare că încep să pășesc pe versurile unei poezii scrisă de o femeie îndrăgostită, poate de o mamă cu dor de copiii ei… copii, poate de un suflet mereu însetat de pânze ancorate în coloana vertebrală a neuitării, poate o poezie din ale cărei versuri se desprinde bucuria neprețuită a vieții. Așa cum ne tot străduim să o construim cu fiecare zi care trece… Prin culori, prin forme, prin snoave decupate cu grijă din cărțile cu amintiri, prin lumina ce străbate dincolo de mâinile și inima unui ARTIST.
Memoria, din perspectiva trecutului ce zămislește prezentul perpetuu, capătă o valoare aproape dureroasă atunci când, dincolo de noi, se nasc amintirile vii. Atât de vii că dor! Cu dor.
Artistul plastic Cosmin Iațeșen ne poartă pașii nu doar în arealul poetic al picturilor semnate de tatăl său, pictorul și profesorul Mihai Iațeșen, trecut în lumea fără de suspin la 16 decembrie 2018, ci, ne dezvăluie, prin multitudinea de ipostaze plastice, indestructibila conexiune și, în acest caz, corespondență genetică la nivel superior (dincolo de materie), a amprentei metamorfozei culorii și formei în ceea ce numim convențional, memorie.
Cheia expoziției pare a fi familia. Tatăl și fiul ne conturează elementele definitorii ale acestei celule esențiale pentru o societate sănătoasă spiritual. Așadar, prima și ultima ipostază ale expoziției închid acest colier existențial, măiestrit atât de ingenios cu fiecare culoare, cu fiecare formă, pe tot parcursul călătoriei în fascinanta poveste de viață, asemenea unei urzeli plămădite în firele unui război de țesut, cu urzeala – tatăl și bătătura – fiul, perfect îmbinate în linia orizontală cu cea verticală.
Culoarea-tatăl (urzeala) – sihăstria icoanei, ursitoarele, nunta – presărate din belșug cu elemente din natură (macii, crizantemele, orhideele, anemonele, gladiolele, iazul, stâna, lunca, pomii, pădurea de argint, moara, râul Ozana, furtuna, iarna, munții, peștii, zimbrul, căprioarele, caii).
Forma-fiul (bătătura) – zborul, dualitatea, abisul, clopotele, timpul, rugăciunea, măștile, viitorul, speranța, libertatea, sacrificiul, pioșenia, infinitul, benedicția.
Am ieșit pe pavajul străzii cu gândurile încremenite parcă în neuitare… în ziduri de case vechi din care răsună necontenit iubirea. Iubirea de pământul natal, de aerul copilăriei, de cel al părintelui binecuvântat, iubirea de toți și de toate… În versuri frumos colorate, în forme desăvârșit modelate. În suspin al timpului ce trece. Și trece… Cu rugăciunea în suflet.
Mulțumesc mult pentru aprecieri, comentariile și interpretările frumoase, promovarea evenimentului, dar și pentru încurajări, dragă Mihaela! Multă sănătate și succese depline întregii familii de artiști!