Nicoleta Cramaruc este pentru studenții ei o profesoară corectă și parcă prea serioasă, iar pentru cei care o cunosc îndeaproape unul dintre cei mai pozitivi oameni pe care îi poți descoperi din umbră. Dintotdeauna feminitatea debordantă o plasează, în viziunea mea, în perioada Afroditei. Foarte boemă, foarte caldă, foarte bună și totuși… corectă. Insist pe acest adjectiv fiindcă, în urma citirii răspunsurilor la întrebările mele primite de la domnia sa, mi s-a confirmat că ea este un om corect cu ea însăși.
I-am fost studentă și credeam în anul 2014 că actul didactic între mine și Nicoleta Cramaruc, permițându-mi tutuirea acum, s-a încheiat atunci, însă gândeam eronat fiindcă astăzi am asistat la un nou seminar de „Psihologia vârstelor”. Unul în care am învățat cât de important este să ne ascultăm nevoile pe care le avem și să ne simțim bine în rolul de femeie, ca mai apoi să accedem cu ușurință la cel de soră, fiică, prietenă, mamă.
Fizic ne-am mai întâlnit, însă așa cum am făcut-o astăzi nu a mai fost posibil. Îmi amintesc o scurtă întrevedere de prin 2017 ce avusese loc la Casa Studenților. Aleatorie a fost locația, scopul fiind cel important atunci: urma să intru în posesia unui volum de poezii. Scurtă întrevedere, dar atât de importantă. Descoperisem pe atunci o Nicoleta extrem de caldă. Venea de la o „prietenă” mai în etate care suferise un accident. Îmi povestea atât de familial cât de frumoasă era fizic și pe interior, deși persoana în cauză nu se mai vedea așa. Îmi povestea mie, o fostă studentă, despre iubirea aproapelui… Afară ploua mărunt… Era o vreme mai degrabă specifică Angliei și tare aș mai fi zăbovit alături de ea să o ascult, așa, ca la un ceai englezesc, însă se grăbea la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, apoi la facultate. Mă gândeam la programul ei și la cât de încărcat e și zău că dacă mi-ar fi trecut pe atunci prin cap să îi propun un interviu, m-aș fi amuzat de gândul acesta. Și m-am amuzat…
Trecuseră anii și în cele din urmă Universul mi-a spus că e momentul să văd ce se află în spatele sincronicităților, motiv pentru care am reîntâlnit-o. La un altfel de seminar la care vă invit să participați astăzi.
Care este cea mai confortabilă ipostază pentru Nicoleta Cramaruc? Cea de fiică, cea de soră, cea de prietenă, cea de femeie, cea de profesor pentru studenți, cea de om care ajută sau cea de artist? De ce?
În prezent, pot afirma cu convingere că este cea de femeie care a învățat și continuă să învețe cu entuziasm să se lase inspirată de alte femei care sunt cu adevărat puternice tocmai pentru că-și asumă propriile vulnerabilități și aleg să facă un pas în afara mulțimii și să se lase văzute așa cum sunt, cea de femeie care învață să nu mai depindă de valorizarea externă și să nu se mai lase definită de un anumit rol social, care învață să interiorizeze faptul că este suficientă așa cum este, să aibă curajul de a se manifesta și de a căuta răspunsuri în interiorul ei și care, la rândul ei, să inspire alte femei. Am observat că există o debusolare majoră a tinerelor femei, în sensul în care au nevoie de modele feminine care să le inspire și nu știu unde să le caute. Și eu am fost în această postură, până când m-am hotărât să caut astfel de ancore.
Celelalte roluri amintite în întrebare se construiesc, pentru mine, pe acest fundament. Astfel, ca fiică, am învățat că nu sunt doar o prelungire fizică și psihică a părinților mei și că sunt o individualitate. Ca prietenă, am învățat că o prietenie echilibrată înseamnă acceptarea faptului că e posibil să avem viziuni diferite asupra unui aspect și, cu toate acestea, să ne fim suport oricând.
Ca profesor, am învățat să fiu deschisă și să învăț de la cei mai tineri decât mine. Iubesc interacțiunile cu studenții, pentru că le privesc ca pe o provocare de a mă adapta în permanență, de a gestiona cât mai constructiv diverse situații create fără a adopta acel stil autoritar, ce decurge dintr-un statut academic, de a fi conectată în permanență la realitatea lor. De asemenea, din interacțiunea cu copiii cu tulburare de spectru autist, continui să învăț despre iubirea necondiționată și despre conexiunea și comunicarea dincolo de cuvinte.
Ca om care ajută, am învățat să ofer și fără preț și fără să aștept neapărat reciprocitate din partea celuilalt, însă, întotdeauna, să fiu atentă „să nu mă las golită” și să am curajul să impun limite atunci când simt asta.
Ați ales educația sau ea v-a ales?
În acest moment îmi vine în minte răspunsul pe care profesorul Dumitru Constantin Dulcan l-a oferit la o întrebare similară și care spunea că rostul fiecăruia este acela care ne atrage cel mai mult. Oricâte acțiuni am demarat pentru a părăsi sistemul de educație, celelalte uși mi se închideau când cu o jumătate de pas înainte de a păși înăuntru și, în același timp, mi se deschideau noi oportunități tot pe latura educației, atât în mediul preuniversitar, cât și universitar. În momentul în care am conștientizat acest fapt, am înțeles că fire invizibile mă legau de acest domeniu și că era timpul să-mi asum misiunea mea aici. Cu alte cuvinte, educația m-a ales pe mine și eu am ales-o pe ea la momentul respectiv, fără a exista o ordine explicită a acestor alegeri.
Atât de tânără, atât de caldă și, totuși, destul de impunătoare. Cum vă echilibrați?
Pârghiile pe care le folosesc pentru a mă echilibra sunt diverse și amintesc una extrem de eficientă pentru mine și anume călătoriile, în special către locuri încărcate de energii pozitive și profunde. De curând, am revenit dintr-o astfel de călătorie din Peru, care a fost, în fapt, una inițiatică și de depășire a unor limite și frici inconștiente, una de conectare și reconectare cu natura, oamenii și energia acestui tărâm magic, în care există o cu totul altă lume decât am știut până acum.
O altă modalitate de echilibrare interioară este reprezentată de momentele cu mine, care mă învață cum să mă simt confortabil doar cu mine, cum să nu-mi fie frică să fiu doar cu mine și să nu mă simt singură absolut deloc, cum să prețuiesc acest timp cu mine și cum să fiu sinceră cu ceea ce simt și gândesc despre mine. Este de dorit ca singura persoană din viața mea, pe care să nu o păcălesc niciodată și cu care să fiu cât mai transparentă posibil, să fiu eu însămi. Echilibrul meu interior vine și din alegerea conștientă de a renunța la măștile sociale, pe care le-am alternat în trecut din teama de a nu fi respinsă dacă mă voi lăsa privită așa cum sunt. În prezent, chiar dacă mai așez vreo mască socială pe chipul meu, reușesc că conștientizez mult mai repede acest lucru și o scot cu mult entuziasm și mulțumire.
Pentru că ai adus în atenție termenul de impunătoare, îți mărturisesc că e ceva ce vine de dincolo de mine, fără a face eu ceva special în acest sens. Nu-mi amintesc să-mi fi propus să fiu astfel și nu e ceva ce am cultivat în timp. Ceea ce am cultivat, într-adevăr, a fost căldura umană, tocmai pentru că este vitală în interacțiunile umane.
De unde a apărut pasiunea pentru scris și ce vă doriți să transmiteți prin poezii?
A scrie gânduri a fost și este maniera personală prin care am alchimizat suferința fizică și psiho-emoțională din anumite momente sau perioade și am transformat-o în ceva mai profund. În ce mă privește, mărturisesc că nu am reușit să scriu aproape nimic cu substanță în momentele de bucurie intensă sau de fericire, deși cel mai recent volum numit Mii de vieți (2017) are o notă extrem de pozitivă prin mesaj.
De asemenea, prin poezie am intenționat, ca orice persoană care îmi citește gândurile, să găsească cel puțin unul care să-i fie suport pentru a depăși anumite stări interioare din propriul proces de evoluție. În fapt, e o invitație de a te privi mai atent pe tine și de a privi în interiorul tău, pentru a te descoperi sau redescoperi și pentru a afla cine ești. Fiecare poem poate fi privit ca o sămânță pe care intenționez să o plantez în sufletele oamenilor și care, la momentul potrivit pentru fiecare, să înflorească și să răspândească lumina lui interioară.
Nu vă cer o autodescriere, ci să-mi enumerați cinci cuvinte care vă caracterizează.
Mi-ai pus zâmbet pe chip cu această întrebare, pentru că răspunsul meu din prezent ar putea fi perceput puțin confuz. Acesta ar fi că, atunci când nu mă întrebi, știu cine sunt, însă, dacă mă întrebi, nu mai știu. Ne lăsăm definiți prea mult de cuvinte și etichete. Totuși, ca să dau curs invitației tale de a mă caracteriza în câteva cuvinte, pot spune că simt că sunt empatică, cu multă căldură umană și apropiere de oameni, cu simțul umorului, destul de tolerantă și perseverentă și chiar tenace.
Ce vă aduce zâmbetul pe buze într-o zi oarecare?
Nu am conștientizat anumite privilegii de la început, astfel încât, în momentul în care am realizat asta, m-am simțit binecuvântată pentru că mă pot bucura de o integritate fizică și psihică, de un corp căruia nu-i lipsește vreun membru sau vreun organ intern, că pot respira, pot privi, pot mirosi, pot gusta, pot auzi și asculta, pot merge singură, pot călători oriunde și pot îmbrățișa. Toate aceste privilegii îmi pun zâmbet pe chip.
De asemenea, zâmbesc atunci când aud un copil adresând întrebări pline de curiozitate sau care găsește răspunsuri originale, care nu este încă complet transformat de influența constrângerilor sociale și a uniformizării gândirii și are încă acea gândire magică de a privi lucrurile în termeni de „totul este posibil”. Ca adulți, ajungem să gândim preponderent în termeni de imposibilitate, pentru că astfel de tipare mentale sunt adânc înrădăcinate în mintea noastră. Zâmbesc și atunci când văd doi bătrâni care se țin de mână pe stradă, învățându-ne, prin puterea exemplului, că iubirea nu are vârstă și orice gest de iubire, nicicând nu este indecent. Zâmbesc atunci când îmi las privirea să urmărească jocul ghiduș al unor animăluțe și, cu atât mai mult, când mă intersectez cu animalul cu care rezonez intens ca spirit, respectiv calul.
Sincronicități sau coincidențe? În care vă încredeți mai mult?
Personal, pur și simplu, iubesc sincronicitățile. Deși ambele se fundamentează pe un concept comun, termenul de coincidență conduce cumva la ideea de ceva absolut întâmplător, pe când sincronicitatea implică și semnificația pe care noi o acordăm acelei coincidențe. Așadar, noi alegem să dăm un sens acestor coincidențe și să privim dincolo de aparențe. Sincronicitățile ne arată că totul are un sens și că nimic nu este întâmplător. Eu mi-am antrenat atenția să le observ în viața mea și să constat că sunt asemeni unei pânze de păianjen. Sunt peste tot și așteaptă să fie descoperite. Ele sunt prezente în viața fiecăruia dintre noi, doar să avem ochi pentru ele și să identificăm acele conexiuni semnificative din spatele lor.
Vă cunoaștem mereu pozitivă. Cum reușiți?
Am învățat și din proprie experiență că nimic nu este pentru totdeauna și că există o alternanță în tot și în toate. Dacă nu am experimenta și momentele negative, nu am mai depune niciun efort să le depășim și să le activăm pe cele pozitive. Dacă nu ar exista emoția de tristețe, nu am mai valoriza-o atât de mult pe cea de bucurie și totul ar decurge monoton. Astfel, chiar și atunci când trăiesc momente de suferință de diferite intensități, fac tot ce ține de mine în acel moment, ca să zâmbesc. Și nu este un zâmbet fals, pentru că simpla mișcare de ridicare a comisurilor gurii pentru a zâmbi trimite un alt mesaj către creier, acesta secretă o anumită substanță și starea fizică și cea mentală încep să se modifice puțin câte puțin în bine.
În plus, mi-am mai dezvoltat o strategie de cultivare a stării de bine, pe care o și aplic sistematic de mai bine de șase luni de zile. Până la această vârstă, singurul sport practicat a fost mersul pe jos pe distanțe destul de lungi, însă, în toamna trecută, am avut parte de o interacțiune umană unică, care m-a inspirat și motivat atât de mult, încât am decis să încep să fac cel puțin 30 de minute sport pe zi. În tot acest timp care s-a scurs, cele 30 de minute de sport au devenit parte din mine și mă ajută enorm să-mi îmbunățățesc starea psihică de bine.
Aș mai adăuga și faptul că fac tot posibilul să mă distanțez fizic și să mă detașez emoțional de oamenii setați să vadă exclusiv partea goală a paharului și să rămână prizonieri în acest cerc vicios. Iubesc oamenii, în general, și, totuși, alegerea mea înseamnă a avea grijă de mine mai întâi și a-mi respecta dreptul la echilibru interior.
Un gând bun de transmis?
Schimbarea începe întotdeauna din noi. Atunci când dorește o schimbare, individul uman este tentat să acționeze asupra tuturor din exterior, mai puțin asupra lui însuși. Dacă e să ne raportăm la relația părinte-copil, atunci când părintele este deranjat de un comportament nepotrivit al copilului, acționează exclusiv asupra acestuia, uitând că se află și el în aceeași dinamică relațională. De altfel, consider că cel mai prețios dar pe care îl putem oferi copiilor noștri este să lucrăm la noi înșine în permanență. Aceasta este singura cale pentru ca fiecare dintre noi să devină o mai bună versiune a sa și niciodată nu e prea târziu să începem acest proces de reconstrucție.
Un motto după care vă ghidați?
De-a lungul celor aproape 40 de ani, m-am lăsat călăuzită de mai multe motto-uri și, dacă e să mă raportez la momentul prezent, rezonez profund cu vorbele actriței Shirley MacLaine care spune că nu avem idee cât de multă plăcere, și bucurie aș adăuga eu, ne aduc lucruri nu mai mari decât ochiul unei muște.
You must be logged in to post a comment.