În anii ’70, perioada adolescenței mele, am fost captivat de evoluția și efervescența muzicii rock, pop-rock, chiar fusion. Atracția generată de marile formații ale epocii, precum The Beatles, Blood, Sweat and Tears, Chicago, Colosseum, Yes, Genesis, Gentle Giant etc. m-au îndepărtat pentru un timp de valorile muzicii academice pe care o consideram cumva depășită, poate pentru că aveam credința că ar trebui să accesăm muzica timpului în care trăim. Cea a prezentului. Ori, dacă ne-am raporta la prezentul ce înseamnă azi, acest lucru ar însemna să ascultăm o muzică în general facilă, comercială, lipsită de substanță sonoră, fără o gândire muzicală elaborată, nemaivorbind de o anume filosofie a muzicii. Asta nu înseamnă că atunci acceptam fără discernământ orice apărea (pentru că exista și atunci muzică facilă, așa-numita musique légère, cum ar spune francezii), ci selectam destul de riguros grupurile care aveau cu adevărat ceva de spus, pornind de la un limbaj sofisticat și până la sonorități și timbruri inconfundabile, probabil și pentru faptul că muzicienii aceia erau absolvenți de studii de specialitate, artiști cu o anumită educație, un anumit standard de pregătire.
Cred că în acele vremuri s-a conturat în ființa mea acea corelare între senzații, așa-numita sinestezie, astfel că la audiția unei lucrări îmi apar suprapuneri de culori, mirosuri, emoții etc. Și am tradus asta ca fiind cauzată sau datorată de inserția uneori directă, alteori subliminală a muzicii academice de înaltă însemnătate în creații de factură neacademică.
De exemplu, ascultând al doilea album al Formației Blood, Sweat&Tears am descoperit că albumul începe cu Variațiuni pe o temă de Erik Satie după Trois Gymnopédies și se încheie ciclic cu aceeași variațiune. Interesat și captat de această muzică l-am descoperit mult mai bine pe compozitorul de origine franceză, Erik Satie, neaccesat în studiul meu pianistic de la acea vreme.
Mult mai prezentă apare influența muzicii academice pe albumul Pictures at an Exhibition al formației de rock progresiv Emerson, Lake and Palmer, album apărut în anul 1971, ce prezintă în varianta live o prelucrare a celebrei compoziții Tablouri dintr-o expoziție a compozitorului rus Modest Petrovici Musorgski. Folosindu-se efectele sintetizatorului Moog, ale orgii Hammond și amplificând momentele tensionate cu ajutorul bateriei și al chitarei bas, varianta propusă de pianistul Keith Emerson reprezintă o reușită prelucrare a lucrării menționate. De precizat că pianistul Keith Emerson s-a format ca pianist de muzică clasică (se pare că ar fi participat la Festivalul Enescu în anul 1967, fiind concurent la secțiunea Pian clasic). Pasiunea acestuia pentru muzica academică se observă pe parcursul întregii sale creații. Datorită lui l-am descoperit mult mai consistent, de exemplu, pe Aaron Copland.
Pe albumul Trilogy al celor de la Emerson, Lake&Palmer regăsim o prelucrare după Hoe-Down (una din cele cinci părți ale compoziției pentru balet Rodeo ce a avut premiera în 1942 la Metropolitan Opera House). De altfel, nu este singura compoziție a lui Aaron Copland care apare pe albumele grupului. Încă un titlu ce îmi vine acum în minte ar fi Fanfare for the Common Man de pe albumul Works, vol I. Pianistul Keith Emerson, excelent aranjor, a prelucrat compozitii și de la alți importanți compozitori cum ar fi Béla Bartók (The Barbarian de pe albumul ce poartă numele formației, apărut în anul 1970), Jean Sibelius, Leoš Janáček etc.
A Whiter Shade Of Pale, single de debut al formației Procol Harum, lansat în 1967, reprezintă în partea instrumentală o prelucrare a lucrării Air on the G String de Johann Sebastian Bach.
O altă formație engleză de rock progresiv, Formația Yes deschide în 1973 un concert live cu finalul de la Pasărea de foc din baletul compus de Igor Stravinski, în forma originală a piesei, cu scriitura din partitură, moment decisiv și definitiv în apropierea mea ca muzician de creația și personalitatea marelui compozitor rus.
Acestea sunt doar câteva exemple ce argumentează influența muzicii academice în creația grupurilor engleze de pop-rock și rock-progresiv ce m-au ajutat să redescopăr și să iubesc marile valori ale muzicii universale la o vârstă la care, fără îndoială, tendința celor ce studiază muzica clasică este de a se îndepărta de marea muzică și nu de a o îmbrățișa cu toată convingerea. Poate fi chiar o sugestie pentru profesorii de la liceele vocaționale, și nu numai, să găsească cele mai potrivite audiții pentru elevi, cu dorința supremă de a le păstra interesul și dragostea față de marii creatori ce au scris istoria muzicii.
Nota redacției: Absolvent al Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași, specializarea Pian și mai apoi al Conservatorului „George Enescu”, Cristian Gârlea este actualmente profesor asociat la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, la clasa de Ansamblu jazz și muzică ușoară și doctorand la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”. Este keyboardist cântând alături de muzicieni consacrați în jazzul românesc. Apare frecvent în emisiuni de televiziune, a scris muzică pentru teatru sau pentru spectacole de divertisment, a realizat numeroase aranjamente pentru diferiți compozitori, a scris muzică științifico-fantastică, dar și lucrări de jazz-rock. A fost membru fondator al Grupului Transfer. Este câștigătorul Marelui Premiu la Festivalul de Jazz de la Sibiu din anul 1981 împreună cu Formația de jazz-rock Paralela ’45. A mai cântat în formațiile Canabis, The Groovies și Gârlea cvintet. De peste 20 de ani este managerul propriului magazin de instrumente muzicale fiind specializat în instrumente și echipamente de sonorizare. Are în arhiva personală sute de albume cu muzicieni de top din toată lumea, din diverse genuri muzicale de la clasici la contemporani.
You must be logged in to post a comment.