Primul număr al Revistei MIGALo a însemnat și începutul întâlnirilor cititorilor noștri cu familia părintelui Mihail de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Iași, Biserica Vulpe, cum o știm mai toți ieșenii. Sinceri, deschiși, binevoitori, așa cum ne-au obișnuit încă din sfântul locaș, prezbitera Adriana și părintele Mihail ne-au lăsat să pătrundem dincolo de ziduri, dincolo de cutume, de icoane, psaltiri, versete sau pricesne și, cu mare generozitate, chiar cu un aer familial (și familiar), ne-au oferit câteva ipostaze din tabloul unei călătorii de viață surprinzătoare, emoționante și pline de învățăminte, cu popasuri pitorești, cu amintiri trainice și destinații binefăcătoare. Copilăria, adolescența, căutarea întru Hristos, primul fior al dragostei, începutul vieții în doi sunt elementele definitorii ale edificiului ce l-am dorit a-l reliefa cititorilor noștri, fragmente de viață ce au adus în noi emoția unei purități aproape ireale, trăiri pe care nu le mai credeam că făcând parte din vremurile noastre… Și totuși acestea există!
Continuăm dialogul nostru invitându-vă să ajungem „la zi” cu frumoasa poveste de viață a familiei părintelui Mihail, mulțumindu-le încă o dată pentru toată bunăvoința și dragostea lor pentru noi toți.
Darul preoției. CALEA. Când ați fost hirotonit și unde ați avut prima parohie? Când ați ascultat pentru prima dată o spovedanie în calitate de preot duhovnic și ce ați simțit atunci?
După cum deja am spus, ne-am căsătorit 1997, în luna mai. Era o perioadă în care multe parohii erau vacante cu un preot la trei-patru sate. Mitropolitul Daniel de atunci, Patriarhul de astăzi, ne-a îndemnat pe toți cei care aveam cursurile absolvite cu atestat să ne înscriem la examenul de capacitate preoțească pentru a fi hirotoniți. Eu aveam alte planuri. Visam la doctorat…, dar el mi-a spus foarte clar: „pentru mine, ca mitropolit, să construiești o biserică și să îți faci datoria echivalează cu un doctorat”, cuvinte care mi-au dat un impuls deosebit. Erau și niște vremuri cam complicate din punct de vedere financiar, iar pentru părinții mei ar fi fost destul de dificil să mă țină în continuare la școală. Devalorizarea masivă din anii ’90 a cam pus la grea încercare pe cei care din multul sau puținul ce-l aveau s-au trezit cu mai nimic.
Preoția presupunea într-adevăr și statutul de om căsătorit, dar eu și soția mea nu am făcut pasul din asemenea interese Noi, cu adevărat ne-am căsătorit din convingere, din dragoste! La ce mă refer când spun convingere? În primul rând mi s-a părut corect să fiu eu cel care respectă cu sfințenie ceea ce le cer enoriașilor și anume curăție trupească în fața tainei sfintei cununii… Ne iubeam, știam că suntem făcuți unul pentru celălalt și mi se părea că aș fi ipocrit să nu mă căsătoresc cu femeia care îmi era ca dar de la Dumnezeu, trăind în păcat… Cum aș fi putut să le cer tinerilor cărora le sunt duhovnic să își păstreze fecioria, dacă eu nu aș fi fost în stare de asta? Nouă ne-a fost frică de Dumnezeu, frică de păcat!
Am ales să fim cu conștiința curată și așa am hotărât să ne căsătorim. În același an, în 1997, am fost hirotonit. În 10 august. Prima mea parohie, în Balș, undeva între Târgu Frumos și Cotnari, a fost și prima mea dragoste duhovnicească. Timp de aproape șapte ani am adunat foarte multe amintiri! Mă gândesc că poate vreodată le voi scrie… Balș reprezintă un timp și un loc al împlinirilor noastre ca familie, prin nașterea celor trei copii ai noștri: Andrei, Teodor și Maria. Acolo este o parte importantă din tinerețea noastră trăită alături de oameni cu totul deosebiți!
În ceea ce privește prima spovedanie… sincer, îmi era foarte frică. Mă simțeam pregătit, citisem despre duhovnici, știam despre spovedanie, despre canoane, cunoșteam cumva percepția oamenilor, știam din copilărie care sunt greșelile oamenilor și conjuncturile în care acestea se săvârșesc, știam chiar și regretele oamenilor (lucru deosebit de important în actul spovedaniei), dar, prezența mea în fața celor aproximativ 25-30 de oameni veniți la prima mea spovedanie ca preot duhovnic mi-a dat o oarece stare de grijă. Cred că ăsta este cuvântul. Grijă. Grijă să nu-l supăr pe Dumnezeu, să nu iert prea ușor, existând riscul ca omul să se întoarcă la păcatele lui… sau… să nu manifest o asprime exagerată, iar omul să se inhibe și să renunțe la biserică. În esență, în acest echilibru stă responsabilitatea unui duhovnic: să devii punte de legătură între om și Dumnezeu!
Din acel moment tot zidiți… Întotdeauna mi-am pus problema că un preot duhovnic poartă pe umeri o mare responsabilitate. Eu o numesc chiar povară, nu știu cum o numiți dumneavoastră. De ce spun asta? Să trebuiască să cercetezi sufletul omului, ca mai apoi să îi găsești leacul potrivit pentru vindecarea lui interioară… mi se pare o muncă deosebit de solicitantă emoțional, psihic. Sute de oameni, sute de suflete, sute de situații cu totul particulare! Fiecare om, o cărămidă. Sau mai multe… Mai puteți?
Da. Mai pot pentru că îmi place foarte mult această zidire. Da, câteodată sunt obosit, ba chiar uneori simt și o anumită uzură. Cu toate astea, încă nu pot spune că m-am îndurat vreodată să fac o pauză doar pentru mine. Eu am înțeles în toți acești ani că există o probabilitate foarte mare ca mulți oameni să găsească drept o ultimă scăpare sau singura, în credință! Și astfel… să le fiu indispensabil! Și am mai înțeles ceva: dacă omul nu se poate mântui fără preot, nici preotul nu se poate mântui fără oameni. Suntem atât de legați… Asta nu înseamnă că am o părere deosebită despre ceea ce fac și cum fac. Adesea îmi pun întrebări, caut soluții, mă frământ și știu că Dumnezeu îmi vede străduința și îmi arată direcția!
Memorați toate numele oamenilor, toate situațiile lor de viață, motivele pentru care v-au intrat în viață. Cum e posibil?
Sincer o spun: asta este o mare taină la care nici eu nu am găsit încă un răspuns. Sunt sigur că mintea unui om este o chestie limitată. Mi se poate întâmpla să uit un cuvânt banal, dar dacă vine la mine un om cu care am vorbit în urmă cu 5-6 ani spunându-mi problema lui, e suficient să îi văd privirea și instantaneu îmi aduc aminte toate detaliile. Cred cu toată ființa că este vorba despre lucrarea lui Dumnezeu. Memoria noastră e un fel de hard, totuși. Memorezi ceva, mai ștergi câte ceva. Cu toate asta eu rețin exact ce trebuie!
Pe de altă, haideți să vă mai spun ceva, un lucru pe care dacă oamenii l-ar înțelege, probabil că le-ar fi mult mai limpede cum e cu viața de preot. De exemplu, în fața mea vine un om care are o problemă atât de gravă, încât tu ca preot nici nu-ți poți închipui că ai putea fi în locul acelui om! Aproape că am sentimentul că e prea mult pentru mine, că nu pot duce așa greutate… Însă eu sunt acolo tocmai ca să ascult, să îl ajut și să mă rog pentru el! Eu trebuie să pomenesc pomelnicul acelui om timp de 40 de zile! Pentru omul acela eu sunt speranța lui! Iar eu vă mărturisesc sincer: de câte ori iau acel pomelnic în mână îmi aduc aminte tot ce mi-a spus acel om… De 40 de ori… zi după zi… Pomelnic după pomelnic… Om după om… De aceea, de multe ori, după ce am citit pomelnicul, deși e dimineață, sunt frânt de obosit pentru că toate greutățile lor le iau în spinare și le port în rugăciunile mele.
Mi se întâmplă uneori ca, după pomelnice, o anumită persoană (sau mai multe) să mă urmărească în gând. În acea zi pun mâna pe telefon și, credeți sau nu, aflu că acel om avea o problemă și se gândea încotro să apuce și de unde să ceară ajutor… Asta înseamnă a pomeni. A fi prezent fără prezență! Înțelegeți?
Soția de preot simte, vede, participă direct, dar și indirect la această cercetare. Dumneavoastră, inițiată în taina înduhovnicirii, reușiți să îl sprijiniți pe părinte astfel încât munca de duhovnic, dar și toate responsabilitățile ce îi revin ca preot paroh, să le ducă mai ușor. Cum îi sunteți alături?
Cred că ar fi mai potrivit ca la această întrebare să răspundă părintele…
Părinte, cum vă este alături soția dumneavoastră?
Eu cred că această întrebare este una esențială în discuția noastră. Ca preot, e clar că ești în linia întâi. După opinia mea, soția de preot este o femeie sacrificată. Și nu pentru că sunt eu preot. Eu m-am străduit prin comportament, prin tot ce am făcut, ca ea să nu simtă greutatea venită din mariajul cu un preot. M-am străduit să simtă că este cea mai importantă din viața mea, că o iubesc, că văd ce face și că nu îi este ușor… Pare cumva exagerat termenul de sacrificată? O să argumentez. În primul rând, o soție de preot stă foarte mult timp singură, realizează foarte multe activități pentru biserică etc. Au fost ani în care nu gătea pentru cinci oameni, ci pentru 10-15, pentru că aveam oameni la lucru. Soția de preot nu are parte de timp petrecut cu soțul ei, pentru că preotul este un om extrem de ocupat, cu un program deloc convenabil pentru plimbări, vizite, odihnă etc. Recunosc că între oamenii care au avut nevoie de sprijinul meu duhovnicesc și familia mea, i-am ales pe primii… Dar întotdeauna m-am rugat: „Doamne, ai grijă de familia mea, eu nu le pot fi mereu aproape”.
Prezbitera Adriana: Eu cred că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile părintelui pentru că eu nu m-am simțit sacrificată. Mie îmi place ceea ce fac. În primul rând, mi-am crescut copiii. Ei mi-au umplut viața, timpul, totul! De când copiii noștri au crescut, am preluat din activitățile bisericii: organizarea de pelerinaje, întâlniri cu tinerii, m-am implicat în tot ce a însemnat partea muzicală, artistică a bisericii. Absolut toate aceste activități le-am făcut cu drag pentru că am simțit că așa pot sprijini comunitatea noastră. Ca să nu mai spun că acestea sunt bune ocazii de a sta mai aproape de părinte! Cred că așa se manifestă dragostea: vrei să îl ajuți pe cel care-l iubești, vrei să te simți util, să se simtă implicarea ta.
Apoi, să știți că în casa noastră există reguli clare raportate la nevoile părintelui. Când părintele ajunge acasă toată lumea îi acordă atenția cuvenită. Întotdeauna am considerat că un factor important de echilibru în casa noastră este confortul psihic al părintelui. Și ne-am comportat ca atare. Așa am înțeles eu ca mamă, ca soție, ca prietenă să gestionez conviețuirea în familie.
Familia modernă dezvoltă tot mai mult conceptul conform căruia ambii părinți participă în mod egal la creșterea copiilor. Are preotul timp de copiii săi?
Cum să zic eu… După părerea mea, tatăl poate să se implice în creșterea copiilor și să nu fie implicat (e o diferență!) sau să nu fie permanent în viața copiilor, dar să fie foarte implicat în creșterea lor. Când copiii mei erau mici, eram la Balș cu foarte multă muncă de dimineață până seara. Când ajungeam acasă, totul se transforma! Ne jucam până cădeam toți de oboseală. Și mi s-a părut normal. Eu trebuia să îi țin în brațe, să mă ascund, să îi gâdil, să îi găsesc, să râd, să strig, să mă bucur, să fac cu ei tot ceea ce ei acum nu-și mai aduc aminte, dar în dezvoltarea lor sunt convins că au contat acele foarte multe seri de halcă.
Maria mea, de exemplu, când avea colici, nu se liniștea decât când o așezam pe burta mea, cu fața în jos. O mângâiam câteva clipe și se liniștea. Acum… la 19 ani… când vrea să se liniștească, pune capul pe burta mea sau la pieptul meu…
Noaptea nu m-am trezit pentru copii. Soția mea nu m-a lăsat. S-a ocupat ea de tot ce le-a fost necesar. Știa că a doua zi foarte devreme plec la slujbă, am predică, trebuie să fiu odihnit și cu mintea limpede etc. O respect enorm pentru asta!
Să ne întoarcem puțin la începutul călătoriei voastre. Trei copii, o parohie. V-a fost greu? Ați putea descrie atmosfera acelor ani?
Prezbitera Adriana: A fost foarte greu! Pentru mine, totul era nou. Îmi era greu să stau la țară. Îmi era greu să aprind focul, trebuia să fac mâncare, apoi au apărut copiii, unul după altul și fiecare zi era o nouă provocare. Nu aveam pe nimeni să mă ajute. Mama mea încă lucra, deci nu avea cum să vină să mă învețe cum se crește un copil, cum se spală etc. Consider că am fost curajoasă, m-am învrednicit să le fac pe toate, iar cu timpul am început să iubesc locul și oamenii de la Balș. Anumite familii din sat erau foarte atașate de noi și simțeam cu adevărat sprijin din partea lor. Aș putea să afirm că în acea perioadă m-am simțit ca într-o mare familie. În contextul unei prietenii, totul a devenit parcă mai ușor. Dar începutul a fost deosebit de greu.
Financiar a fost cumplit. În primul nostru an m-am angajat la școala din sat. Iar părintele a făcut același lucru la o școală din Târgu Frumos. O navetă ca profesori și o navetă la facultate!
Părintele Mihail: La Balș eu am învățat o lecție foarte sănătoasă. Eu eram obișnuit cu comunitatea din Blăgești, locul natal, unde oamenii erau destul de înstăriți și aveau pur și simplu un cult de a sprijini biserica. Când aveau ceva bun, era ca o regulă să trimită și părintelui. Când am ajuns la Balș mi-am dat seama că oamenii nu veneau la biserică pentru că nu aveau bani și nicidecum pentru că nu voiau să vină! Ei știau că venitul la biserică însemna să cumpere o lumânare și o liturghie, un efort financiar real. Dar nu avea nimeni curajul să spună… În primul meu an, în iarnă, am decis să merg din poartă în poartă să îi cunosc cât de cât pe oamenii pe care aveam să îi păstoresc niște ani. Așa am înțeles care este realitatea vieții acelei comunități.
Pe locul fostelor Cooperative agricole de producție, renumitele „ceapeuri” (n. r., C. A. P.), oamenii creșteau animale. Aveau această îndeletnicire. Dar erau foarte dezorganizați! Unde mai punem că eram în inima vinului, deci mulți erau cu adevărat „dezorganizați”… În acel context, m-am apucat și eu de crescut porci. Aveam de la 30 de porci în sus. Și așa am început noi să avem bănuțul nostru din care să avem pentru familie, dar mai ales pentru nevoile bisericii noastre, pentru că, dacă omul era îngreunat de o lumânare… darămite să ajute financiar la zidirea bisericii și tot ce înseamnă aceasta? Lecția despre care vă spuneam la începutul răspunsului meu este aceea că omului de la țară nu trebuie să îi impui să dea. El are o conștiință cu totul înrădăcinată în relația cu Dumnezeu și dă fără să ceri. Condiția este să aibă ce da…
Vă mărturisesc că îi iubesc și acum pe oamenii de acolo. Unii vin adesea la Iași să ne revedem. E simplu de explicat: sunt 17 ani de când am plecat de la Balș și tot de atunci, la Crăciun și la Paști mănânc carne de porc și de miel de acolo… Acolo am cununat, am botezat, am rămas extrem de legați.
Iași, Biserica Vulpe. Când a devenit aceasta a doua voastră casă? Cum ați găsit lăcașul și care v-au fost primele gânduri în acele momente?
Povestea venirii noastre la Iași își are începutul într-o dupăamiază din vara anului 2003 (după toamna sfințirii bisericii de la Balș, în 2002 de Sf. Dumitru, de către Patriarhul de astăzi, părintele Daniel). Un telefon care anunța că trebuie să mă prezint la Palatul Mitropolitan, într-o oră. De ce, pentru ce? Habar nu aveam. Abia acum, după ani de când lucrez în administrație mi-e clar că erau parohii vacante și era nevoie de preoți. Parohia Vulpe era una cu probleme reale, de la ziduri până la alte aspecte despre care nu vreau eu să vă vorbesc, dar ieșenii cu siguranță știu despre ce este vorba. Erau atât de complicate lucrurile încât nimeni nu și-a dorit să preia parohia. Au fost recomandați mai întâi doi preoți, dar, din recomandare în recomandare, cineva mi-a pomenit numele, ca fiind „părintele de la parohia misionară de la Balș” (biserică jumătate pe rit vechi și jumătate pe rit nou păstorită de doi preoți, cu două comunități distincte de enoriași, cu permanente disensiuni între ele și cei doi preoți). Inclusiv eu am fost provocat de-a lungul timpului, însă mi-am dat seama că oamenii nu aveau nicio vină, drept pentru care nu am făcut vreo deosebire între ei. Oamenii aceia aveau foarte multe în comun, erau înrudiți, aveau proprietăți în comun… Ce rost ar fi avut ca eu să îi separ în mintea mea, din nu știu ce considerente?
Revenind, în acea zi, ajungând la palat, am înțeles că fusesem chemat la un soi de interviu. Totul a decurs incredibil de repede, discuția încheindu-se cu îndemnul preasfinției sale de a face o cerere pentru a prelua Parohia Vulpe. Eu nu știam dacă Vulpe e o comună, un sat ori altceva… Am scris cererea fără să conștientizez că voi lăsa totul în urmă… O muncă imensă. O implicare de ani de zile. Într-un fel, starea mea emoțională era atât de intensă încât parcă scriam doar ca să scap din acea întâlnire deosebit de importantă. Cert este că am fost numit preot paroh cu clauza misionară de a reabilita locașul de cult și viața religios morală.
Primele trei gânduri… Nu, nu au fost trei. Au fost mult mai multe. Am găsit o biserică goală. La propriu și la figurat. Presa acelor timpuri a scris urât despre situația parohiei, chiar și despre mine, eu care eram nimeni, nu eram cunoscut, nu aveam influență, fapt ce a lăsat urme adânci în conștiința mea. Trecerea bruscă de la Balș (unde dimineața la prima oră, când ieșeam în fața ușii găseam o pâine, o sticlă cu lapte, un pumn de brânză, câteva ouă sau roșii, castraveciori etc., fără să fi fost „deranjat” de binevoitorii satului, un loc în care de la 200 de metri vedeai o pălărie ridicată în aer ca semn de prețuire și respect pentru părintele satului) la Vulpe unde cine intra avea din capul locului o atitudine de îndoială, un așezământ cu zero resurse, zero emoții… Veneau 3-4 oameni care erau profund legați de biserică, indiferent de ceea ce se întâmpla acolo. A fost tulburător.
Casa parohială era în paragină. Nu se putea locui în ea. Era totul o ruină. Au urmat 6 ani de muncă neîntreruptă. Adesea aveam sentimentul că nu voi izbuti. Atât de multe erau de făcut!
În jurul anului 1600 un blănar (re)zidea Biserica Vulpe ajutat de breasla blănarilor, după cum consemnează cronicile vremii. Pe dumneavoastră cine v-a ajutat să faceți din ceea ce ați găsit, ceea ce este astăzi acest sfânt lăcaș?
Oamenii! Mai întâi am vândut tot ce am avut la Balș. Din bruma de bani am făcut o primă investiție: acoperișul bisericii pentru că ploua înăuntru și chiar exista riscul de a se prăbuși cupola. Urma șantierul propriu-zis. Numai proiectul a fost câteva mii de dolari. Vorbim de un monument istoric, totuși… Prieteni, cumătri, cunoscuți au strâns o sumă de bani cu care am reușit să fac doar niște hârtii. Mă gândeam atunci: oare ce vor crede oamenii ăștia despre mine când nu vor vedea nimic schimbat la biserică? Pentru că e o problemă reală a omului care dă bani la biserică și poate vrea să vadă concret ceva. Eu ce era să arăt? Niște foi? Eram în impas, ce să mai spun? Recunosc! Nu știam pe ce să pun mâna. Îmi era imposibil să proiectez chiar și doar cu mintea orice demers. Nu aveam bani. Punct. Omul te ajută. O dată, de două ori… Dar eu aveam de reconstruit o biserică, o casă parohială și aveam și de crescut trei copii…
Am întors situația pe toate fețele. Am analizat toate variantele posibile, dar se eliminau una câte una din diverse motive. Am ales să merg în Germania să aduc mașini. Practic, după slujba de duminică eu plecam la drum și mă întorceam marți seara sau miercuri dimineața. Mai întâi am mers singur, apoi m-a însoțit epitropul bisericii, Relu Bulancea, Dumnezeu să-l odihnească! Mult m-a mai ajutat omul acesta! Erau banii cu care plăteam muncitorii. Era extrem de important!
Până una-alta am slujit într-un cort de armată. Ca slujbă, pentru mine nu a contat nici unde am ținut-o și nici câți oameni au venit la ea. Ceea ce vedeți astăzi la slujbă, am făcut dintotdeauna. Întreagă, totală. Am făcut Sf. Maslu chiar și cu un singur om. Doi preoți și un om. Și slujba întreagă.
Familia voastră înseamnă acum trei copii mari. Fiecare cu personalitatea lui, cu preocupările lui, cu sensibilitățile și vulnerabilitățile lui. Cum ați gestionat evoluția și alegerile lor, relația dintre voi și ei, dintre statutul de preot și ei etc.?
Avem trei copii total diferiți. Gena joacă un rol extrem de important. Copiii iau de la părinți, de la bunici… Credem că frământările copiilor noștri nu diferă de frământările altor copii. Sunt oameni la fel de expuși tentațiilor de tot felul, poate uneori chiar mai mult, pentru că prin prisma valorilor morale pe care am încercat să le sădim în ei, adesea s-au aflat în contradicție cu ceea ce vedeau la unii dintre colegi. Noi, ca părinți, am încercat să le arătăm partea frumoasă a vieții noastre, ca ei să accepte că sunt copii de preot, că beneficiază de anumite privilegii (de la un simplu mângâiat de către cineva din biserică, la un cadou simbolic de ziua lor, din partea celor apropiați nouă), dar am încercat să evidențiem și responsabilitățile ce le revin în acest context. La școală, nu de puține ori au purtat cumva ca un stigmat faptul că erau copii de preot. E o realitate! Cum am gestionat momentele de reală suferință a copiilor noștri? Le-am explicat că acelora le-ar fi plăcut să fie fii sau fiice de preot, că e un sentiment nevinovat de invidie care se va estompa cu trecerea timpului.
În ceea ce privește relația copiilor noștri cu biserica, noi credem că totul a decurs firesc în sensul că niciodată nu i-am obligat. Nu i-am obligat să postească, dar le-am povestit cum am făcut noi. Decizia a fost a lor. Când erau mici stăteau la slujbă mai puțin timp pentru că nu am vrut să simtă ca pe un chin prezența lor în biserică. Prin comportamentul nostru am încercat să le trezim curiozitatea, interesul din convingere, nu din obligație. Maria noastră a decis singură, foarte timpuriu, că vrea să postească. Pe băieți i-am mai mânat noi cumva. Apoi s-au luat unul după altul.
Deci contradicțiile referitoare la ceea ce trăiesc ei zi de zi la școală, pe stradă etc. și ceea ce aud și văd în casă sunt! Există! Și dau uneori mari bătăi de cap… Dar noi comunicăm foarte mult. Dacă până acum trei patru ani discutau mai mult cu mama lor, de atunci încoace ei simt nevoia să găsească răspunsul la tată.
„Țineți minte un lucru: pentru că preotul îndreaptă atâția oameni, de multe ori se pornește vrăjmaș asupra casei lui… Încearcă tu să dezberi un om de la băutură și ai să vezi că tot ținându-te de capul lui să nu mai bea, parcă-parcă te paște ispita să te iei cu el. Se întoarce împotriva ta, iar la preot e de zece ori mai mare răzmerița asta… Și deci, copiii de preot sunt încercați cu îndoiala, necredința, răzvrătirea, neascultarea, nesupunerea”, preot Mihail.
Botezați, cununați… vă înrudiți prin alianță cu zeci de enoriași. Îi alegeți după anumite criterii sau e suficient să fie membri ai comunității bisericii? Ce stă la baza deciziei de a cununa sau boteza pe cineva?
Noi nu am refuzat niciodată propunerea de boteza. Nu am ales nimic. Avem finuți cam cât zilele unui post lung. Cât privește cununia… ne raportăm la niște principii de viață foarte clare, de la care nu ne abatem sub niciun pretext. În general, pentru cununat vin oameni care au înțeles cam ce înseamnă să fii legat de biserică, oameni care cumva ar coincide cu noi din acest punct de vedere. Dacă cei care ne doresc ca nași își fac calcule financiare, noi simțim destul de repede asta și, evident, refuzăm politicos. Noi am devenit un pic selectivi pentru că am reușit cumva să înțelegem și noi că nu ne putem permite să cununăm mai mult de o dată pe an. Ori cununăm cu drag și cu tot ce presupune un asemenea gest, ori doar ca să fie bifat ca eveniment… Considerăm că cine vrea să se „întovărășească” cu noi prin taina cununiei, trebuie să perceapă asta ca fiind un pas extrem de important în calea înduhovnicirii, ca dar de la Dumnezeu! Să ne urmeze în toate. Să înțeleagă, să dorească și să respecte setul nostru de principii. Puține și simple. Dar esențiale.
Ce vă impresionează/emoționează cel mai mult în timpul unei slujbe?
Preotul Mihail: Credința oamenilor. Unii sunt extrem de prezenți! Sunt convins că unii reușesc să se conecteze la Divinitate… Cred că asta mi-a lipsit în perioada asta de pandemie ‒ prezența lor în fața mea.
Prezbitera Adriana: Momentul când toată lumea cântă Tatăl Nostru sau spune Crezul și acela în care oamenii se împărtășesc. Acei oameni dovedesc că sunt capabili să lase tot ce este pământesc la o parte și să urmeze calea spre împărtășanie. Mare bucurie!
Ce vă supără cel mai mult?
Preotul Mihail: Lenea. Eu nu pot da de pomană la un puturos. Fac orice pe lumea asta pentru oameni de tot felul! Dar nu-mi cereți să-l susțin în vreun fel pe omul leneș! O fac… dar nu cu toată inima. Am fost învățat de acasă să prețuiesc o firimitură de pâine, o bucată de mămăligă, am învățat să muncesc și mai ales am învățat să nu risipesc! Iert orice foarte ușor, a greși e omenește, sunt oameni care în firea lor sunt iuți, alții prea înceți, dar lenea e ceva ce-ți dorești și pui în practică. Ea nu vine de la sine. E ceva premeditat… Consider că lenea e o patimă așa de gravă, mai gravă de multe altele. Puturosul e puturos până la ultima lui secundă de viață.
Prezbitera Adriana: Mă deranjează teribil răutatea oamenilor. Părintele este pregătit să se confrunte cu asta. Eu nu. Și nu cred că voi fi pregătită vreodată să iau atitudine în fața unor oameni care mânuiesc răul. În general merg pe principiul că dacă eu greșesc, înseamnă că pot fi de acord că oricine poate greși. Deci, iert. Încă de când eram la seminar am început să îmi dezvolt capacitatea de a ierta, încercând să fiu un om bun.
Dacă ar fi să alegeți un duhovnic, altul decât cel pe care îl aveți, dintre marii gânditori ai ortodoxiei, cine ar fi acela și de ce?
Prezbitera Adriana: Eu am avut o legătură oarecum strânsă cu Părintele Iustin și, după moartea lui, am simțit un mare regret, un gol, o mare lipsă. Nu mă spovedeam la el, dar frământările pe care le discutam cu el și binecuvântarea primită la finalul întâlnirilor noastre erau ca un fel de spovedanie. Dacă aș mai putea alege, la el mi se duce inima. Și gândul.
Preotul Mihail: Duhovnicul trebuie să fie omul cu care să rezonezi spiritual. Nu m-am gândit la asta niciodată, dar dacă ar fi să dau un nume, acela ar Părintele Arsenie Papacioc pentru că el avea o uriașă experiență duhovnicească, un om format în multă suferință. Iar suferința aduce înțelepciunea ei. Un ghid excepțional către Dumnezeu. Un om practic și extrem de profund. Așa l-am perceput eu.
Care ar fi sfatul primordial pe care l-ați da oricărui om de pe acest pământ?
Prezbitera Adriana: Să ne străduim să fim atenți la micile răutăți care pot degenera, schimonosindu-ne chipul, sufletul, alungându-l în felul acesta din mijlocul nostru pe Dumnezeu.
Părintele Mihail: Să nu punem la îndoială existența lui Dumnezeu și să ne străduim să fim buni!
You must be logged in to post a comment.