M-am ferit de secrete. Nici să le construiesc, nici să îmi fie încredințate. Noaptea mă frământă tot ce e ținut în om. Ce nu e spus.
Ce nu e spus, doare oricum. Ce nu e spus, parcă doare mai tare decât ceea ce a fost rostit. Degeaba tot auzim „ai grijă la vorbele pe care le scoți pe gură că ele s-ar putea să rănească”, grija înseamnă CUM spui, nu să taci. După mine sunt multe vorbe care, nespuse, dor mult mai tare…
Noaptea oamenii trebuie să doarmă. Într-un somn care să vegheze la ce a fost, la ce va fi să fie…
Așează-ți capul pe pernă de ca și cum te-ai născut azi. Curat, neîntinat, pur… Poți?
Caută să spui tot ce ai pe suflet, chiar dacă știi că e posibil să nu ai dreptate. Spune cu calm, cu blândețe, cu respirații între idei, de ca și cum ele ți-ar ieși odată cu inspirațiile și expirațiile tale, în sincron cu bătăile inimii pe care nu ai voie să o trădezi. Scoate răul ce îl ții în tine pentru că el sădește multă îndoială și ucide la rădăcina iubirii de viață. E ca un vierme care scotocește în toate ungherele sufletului tău să te găsească nepregătit, vulnerabil, numai bun de strivit între degete…
You must be logged in to post a comment.