Pentru un creștin ortodox, practicant al cântării în strană în cadrul principalei slujbe din cadrul cultului divin, Sfânta Liturghie, identificarea rolului cântării comune în viața bisericii este un demers complex deoarece trebuie acceptat faptul că una este să cânți după structuri grafice bine definite, repetate ani la rând, duminică de duminică, aprofundate în diferite momente ale anului, cu conștiința înțelegerii cel puțin elementare a conținutului (din punct de vedere religios, semantic și comunitar, parțial și dogmatic) și altceva este să concepi un text în care să îmbini toate acestea cu revelațiile și înțelesurile tainice ale chemării la Întâlnirea cu Sângele și Trupul lui Hristos prin Sfânta Împărtășanie, de ca și cum ai fi un învățat, un teolog sau măcar un proaspăt absolvent de studii teologice.
Totuși, cântarea comună în viața bisericii nu se referă la a fi specialist în cântări și dogme, ci a crea un glas comun de recunoștință, de mulțumire, de izbăvire, de smerenie, de dăruire, în fața Tatălui Ceresc: strana și comunitatea creștinilor ortodocși prezenți în Sfânta Biserică, în „…lucrarea publică”[1], adică în Sfânta Liturghie.
Cartea Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești utilizată în strană debutează cu o notă editorială în care apar numeroase argumente care întăresc rolul cântării comune în viața creștinilor ortodocși. Primul ar fi tradiția. De peste două mii de ani, oamenii cântă întru Hristos. În 1950, „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în toate locașurile de cult de la orașe și sate să se reia, să se înnoiască și să se întărească o veche tradiție a bisericii creștine răsăritene”[2]. Cu alte cuvinte, reluarea, înnoirea și, mai ales, întărirea tradiției de a cânta la strană sau pur și simplu în biserică au devenit profunde căutări lăuntrice pentru fiecare creștin ortodox. Nu insistăm asupra motivelor care au creat un gol în mersul firesc al lucrurilor în Sfânta Biserică, ci spunem doar că numeroase motive de natură obiectivă, dar mai ales subiectivă au generat fracturi sistemice, daune morale și sociale greu de cuantificat și mai ales de reparat.
Pornind de la una dintre cele mai solide lucrări de specialitate în limba română intitulată Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă[3], vom încerca, nu să explicăm Sfânta Liturghie, ci să-i deslușim mai întâi, pe scurt, istoria și viața de aproape 2000 de ani. Patriarhul Teoctist de atunci ne spune în deschiderea cărții că: „…Sfânta Liturghie – centrul și inima vie a cultului creștin – a fost săvârșită prima dată chiar de Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de Sfintele Patimi, de Crucea, de Învierea și de Înălțarea Sa la ceruri, când, la Cina cea de Taină, prin instituirea Euharistiei și prin porunca «Aceasta să faceți întru pomenirea Mea» (Lc. 22, 19), s-a rânduit prin cereasca Pronie ca toate generațiile de credincioși creștini – până la sfârșitul istoriei – să se poată împărtăși, prin Sfintele Taine, în mod real și deplin de harul mântuitor necreat dat lumii prin Jertfa și Învierea Fiului lui Dumnezeu înomenit pentru a noastră izbăvire, spre viața de veci întru Împărăția Sfintei Treimi”[4].
Un prim „muguraș” al rolului cântării comune în viața bisericii începe să își facă loc: ideatic vorbind, toți ne întâlnim la slujbă ca să gustăm în cele din urmă din Sfânta Împărtășanie, mai întâi cu conștiința! Drumul parcurs de la binecuvântarea preotului și până la rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtășanii este cumva subiectul de față, din perspectiva cântărilor ce însoțesc acest „urcuș liturgic spre Dumnezeu”[5], căci „adunându-ne toți în ambianța de comuniune a Sfintei Treimi, întărim comuniunea între noi”[6], care „este una cu Împărăția Sfintei Treimi”[7].
În cuvinte simple, prezența și cântarea comună în Sfânta Biserică ne unește într-o legătură nevăzută, ne mântuiește din moartea veșnică, ne curăță de păcate, ne relevă înțelesuri, ne face părtași la incomensurabila Dragoste a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, cei vii, dar și pentru cei adormiți, prin înșiruirea lor (cu pomenirea sau nu a numelui), unindu-ne într-o Iubire frățească, trainică, transcedentală, inclusiv prin glasurile noastre din rugăciuni, cântări, răspunsuri, ectenii etc. De asemenea, cântarea comună ne invită la introspecție, la o cercetare mai aprofundată a sufletului, o introspecție autentică, nu cu scopul de a ne izola conștient, ci de a ne cerceta conștiința sau a ne cunoaște mai bine pe noi înșine. În Biserica unde are loc „comuniunea reală și mântuitoare a oamenilor cu Sfânta Treime”[8].
Această legătură nevăzută, cum am numit-o mai sus (fără a ne-o atribui ca element de originalitate, formularea fiind des utilizată în sfera creștinismului), pune în discuție valoarea dogmatică a întregului discurs. Petre Țutea îi declară lui Emil Cioran, prin intermediul lui Gabriel Liiceanu, într-una din scrisori că „…dogma este un mister revelat (Lalande). Misterul reprezintă singura formă eliberatoare din neliniștile mărginirii personale, înlănțuirii cosmice și comunitare și perspectivei infinitului și a morții”[9]. Oare, să înțelegem și de aici că omul devine liber prin comuniunea cu Dumnezeu, iar această libertate se perpetuează câtă vreme omul păstrează caracterul revelator al trăirilor din Sfânta Biserică? Ne-am putea opri aici în încercarea de a evidenția rolul cântării comune în religia ortodoxă. Practic, acesta ar fi punctul culminant al rândurilor de față. Și totuși, nu este.
Poate că, tot prin Petre Țuțea, ne este adresată invitația de a fi cât se poate de „român absolut”[10], iar asta presupune o conștientizare mult mai profundă asupra a ceea ce ar trebui să însemne cântarea liturgică comună, „mijloc de întărire a unității în dreapta credință”[11].
Părintele Stăniloae spune că ,,omul nu este o fiinţă solitară, ci dialogică, comunitară şi comunicantă… Pe lângă calitatea de a fi creat după chipul lui Dumnezeu, deci fiinţă raţională, cuvântătoare, omul este şi o fiinţă euharistică şi sociabilă, comunitară”[12]. Astfel, omul este strâns legat de participarea directă alături de semenii lui în dialogul cu Dumnezeu.
Apare elementul viu, material al comunicării, vocea umană. Omul a fost înzestrat cu capacitatea de a-și putea folosi propriul glas în relația cu lumea înconjurătoare, dar mai ales în relația cu Divinitatea, reușind ca prin cântare să confere cuvintelor din rugăciuni o mai mare profunzime, ajutându-se pe sine și pe cei din jur să se conecteze lăuntric, meditativ la adevărul liturgic. Din momentul Binecuvântării Mari, de la începutul Sfintei Liturghii, fiecare participant la slujbă își abandonează orice altă preocupare, orice alt gând și se situează activ în căutarea sensurilor cântărilor Sfintei Liturghii, a rugăciunilor și întregului proces de transformare a pâinii și vinului în Sfânta Împărtășanie. Se creează o relație afectivă între cel ce cântă și conținutul propriu-zis al cântării, o stare continuă de „unitate în dreapta credință”, așa cum am menționat mai sus, descoperind „…sensurile mai adânci și mai iubitoare ale lucrării lui Dumnezeu”[13], astfel că „Unirea deplină a lui Hristos cu noi prin extinderea și prelungirea Lui cu trupul Lui în noi înseamnă și o unire a noastră între noi. Astfel prin Euharistie se realizează și se sporește continuu unitatea deplină a Bisericii”[14].
„Amin” de după “Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor” (textul Sfintei Liturghii) devine temelie pentru tot ce urmează. Este fundamentul tuturor cântărilor, rugăciunilor, stărilor, glasurilor, răspunsurilor, antifoanelor etc. Acolo este începutul tuturor începuturilor. În această stare, vocea umană, cu tot ce înseamnă ea fiziologic, dar și psihologic, mental și, mai ales, sufletesc, aduce neîncetat mulțumiri și laude Domnului, pe un drum spiritual încărcat de evlavie, de smerenie ajungând cu acestea până la împlinirea dorinței de a fi parte la Darurile Sale, urmând astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „…ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre, Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl”[15].
Inima, sufletul omului, este locul care poartă toată dulceața cântării în Sfânta Biserică. În inimă, omul își așază toate durerile, frământările, căutările, bucuriile, împlinirile, deznădejdile. Toate acestea îi devin mai clare, în contururi mult mai bine definite, indiferent că este necaz sau bucurie. Inima omului se lasă mângâiată de glasul care laudă și mulțumește pentru toate, făcând astfel posibilă comuniunea comunității cu Dumnezeu prin comunicarea directă, prin viu grai a tuturor cuvintelor care nu pot fi spuse cu atâta căldură și putere decât prin unduiri tânguitoare, mobilizatoare, ziditoare ale glasului omenesc.
Cântarea în cadrul Sfintei Liturghii ar trebui să fie lipsită de emfază, dar puternică prin felul așezării cuvintelor în glasul celui ce cântă, în inima celui ce ascultă. Cântările Sfintei Liturghii, fără nicio excepție, ar trebui să zguduie acolo unde trebuie zguduit, să mângâie acolo unde trebuie mângâiat, să doară acolo unde trebuie să doară… Cântarea în timpul Sfintei Liturghii este ziditoare mai ales dacă vocea care o cântă este smerită nu doar ca sonoritate, nu doar ca emisie vocală, nu doar din punct de vedere strict tehnic, ci, mai ales ca trăire. Trăirea Sfintei Liturghii înseamnă cunoașterea Sfintei Liturghii, în sensul de simțire. Poate că nu toți enoriașii veniți la slujbă cunosc sensul cuvintelor, al notelor muzicale, al acțiunilor preotului, al schimbului permanent între vocea stranei și vocea din Sfântul Altar, dar, neîndoielnic, în credinciosul autentic există multă intuiție spirituală, revelată care poate face mult mai mult decât cunoașterea logică, teologică, tradiționalistă etc. a Sfintei Liturghii…
Și, revenind la felul trăirii în emisia vocală, „Voim ca cei ce se află în biserică spre a cînta să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete), şi să silească firea spre răcnire, nici să zică ceva pe deasupra (mai mult) decât dintre cele care Bisericii nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci multă luare aminte și smerenie, să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel, să fie cucernici. (3 Moise 15, 31)”[16].
Scopul Sfintei Liturghii este intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, ori asta nu se poate face decât cu luare aminte, cu smerenie și cu vocea așezată în inimă și în simțire.
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului spune despre buna rânduială în biserică: „Lauda comună adună împreună cele cereşti şi cele pământeşti: una este mulţumirea, una este veselia, unul corul bucuriei” și adaugă „Căci chemându-te Stăpânul, la ospăţ te cheamă în biserică, la odihnă după osteneli te îndeamnă, la slobozirea din dureri te mută, uşurându-ţi povara păcatelor, căci prin desfătarea de aici vindecă deznădejdea, prin bucurie tămăduieşte întristarea. O, purtarea Lui de grijă! O, chemare cerească! Să ne grăbim, aşadar, iubiţilor, să arătăm aceeaşi stăruitoare râvnă, dar împlinind-o cu buna rânduială cuvenită şi cu scopul potrivit. Aşadar, ştiind acestea, să şedem aici cu evlavia cuvenită, ca nu cumva, în locul iertării păcatelor, să ne întoarcem acasă cu ele sporite. Ce se cere de la noi şi ce ni se pretinde? Ca atunci când înălţăm dumnezeieşti cântări, să fim cuprinşi de multă frică şi, împodobiţi cu evlavia, aşa să le aducem pe acestea. Căci sunt unii dintre cei de faţă, pe care, pare-mi-se, nici dragostea voastră nu îi ignoră şi care, dispreţuind pe Dumnezeu şi socotind cuvintele Duhului ca pe nişte cuvinte obişnuite, scot strigăte neorânduite, nefiind cu nimic mai buni decât nebunii, vânzolindu-se cu tot trupul şi răsucindu-se şi arătând năravuri străine de orice stare duhovnicească. Nenorocitule şi ticălosule!”[17].
De fapt, ce se întâmplă? Cuvântul rostit, continuat cu cel cântat și menținerea acestei succesiuni dinamice, active pe parcursul a aproximativ două ore îi facilitează omului deschiderea minții, dezrobirea inimii și „deslăcătuirea” porților sufletului lăsându-l pe Hristos să intre înăuntrul fiecăruia, sentiment, trăire cu care omul pleacă acasă cu speranța continuării Sfintei Liturghii până la următoarea duminică. Deși se cântă sau ar trebui să se cânte omofon, Sfântul Ioan Gură de Aur identifică o armonie în cântarea comună în biserică. Dar nu o armonie sonoră, în gândirea muzicală pe verticală, ci o armonie a evlaviei: „Glasurile noastre sunt ca și coardele unei chitare, care scot sunete diferite, dar produc armonia evlaviei”[18].
Să purcedem la drum! După Binecuvântarea mare și Amin urmează Ectenia mare, o succesiune de rugăciuni scurte, dar profund cuprinzătoare, „Doamne miluiește”, pe o melodie tradițională, uniformizată. Este rugăciunea lui Hristos către Tatăl Său dăruită Bisericii. Se cântă rar, cerere după cerere, mai întâi pentru pacea atât de necesară omului. Invocarea păcii în primele trei cereri arată conștiința faptului de a porni pe drumul Sfintei Liturghii cu liniște în suflet, eliberat de toate chingile existențiale pe care omul și le tot adaugă, prin păcat. Este primul moment propriu-zis de dialog cu caracter întrebare-răspuns, preotul cere, strana răspunde. Invocarea constantă a milei lui Dumnezeu se referă la accesul la Împărăția lui Dumnezeu, scopul suprem al mântuirii noastre! Mila lui Dumnezeu o primim ca dar, în urma străduințelor noastre de tot felul înspre înfrânare, curăție, stăvilirea păcatului…
Cum se cântă? Întrebarea o punem celor din strană, celor care ar trebui să știe mai mult decât un enoriaș care cântă în taină, intuitiv, undeva prin biserică, dar și celor care, inițiați, cititori ai textului de față, în mai multă cunoștință de cauză, vor descoperi, poate, chestiuni asupra cărora să problematizeze mai mult. Indicația din partitură este Moderato. Cu alte cuvinte, nici repede, nici foarte rar. Scriitura propune melodii simple, construite pe arcuri sonore mici, progresiv melodic într-o desfășurare pe un ambitus mic, o octavă. Înșiruirea acestor melodii care se repetă până la finalizarea cererilor desenează un profil sonor perfect ancorat în textele venite de la preot. Sunetul de pe care pornește ectenia mare este similar cu sunetul pe care se finalizează aceasta, rezultând un caracter ciclic al cererilor (de altfel, și spațiul parcurs în cereri pleacă de sus și tot sus se termină – de la pacea de sus până la Sfânta Treime), de fiecare dată finalul fiind însoțit de ectenia adresată Maicii Domnului, „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pre noi.”, care se cântă Allegro-moderato, adică puțin mai repede, subliniind rolul de netăgăduit al Maicii Domnului la mântuirea noastră, prin mila Ei. Ectenia Mare se încheie cu „Ție, Doamne”, care se cântă mai lent, fiind prima „lepădare” în grija Domnului: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Cele trei Antifoane care urmează (care sunt fragmente din Psalmi, stihuri din Psalmii 102 și 135), trei sugerând Persoana Întreită, simbol al infinității, ne pregătesc pentru intrarea în Împărăția Cerurilor, mai întâi printr-un îndemn venit din adâncul inimii, din străfundurile ființei omenești, „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul ale mele, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat ești Doamne”, urmat de mărturisirea credinței întru Hristos, „Unule-Născut, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu”, mărturisirea că Întruparea s-a făcut pentru mântuirea noastră, primind firea umană în firea dumnezeiască, ca noi să primim viața de veci.
Antifonul III, „Fericirile”, reprezintă un prim moment de revelație. Hristos va veni odată cu ieșirea și intrarea preotului cu Sfânta Evanghelie. Cele nouă fericiri enumeră virtuțile omului în căutarea mântuirii. Cine sunt fericiții, din punct de vedere liturgic, teologic, dogmatic? Oamenii smeriți, modești, oamenii care știu să plângă pentru răutatea din noi, oamenii blânzi care vor moșteni pământul, oamenii care nu caută dreptatea pe pământ, oamenii milostivi, oamenii cu inima curată, oamenii care aleg pacea în locul războiului, oamenii care sunt huliți pentru credința lor, oamenii care înțeleg prin ce a trecut Domnul nostru Iisus Hristos pentru noi!
Cum se cântă? Dincolo de indicațiile de dinamică, dincolo de indicarea glasului, elemente ce nu sunt pe înțelesul unui cântăreț la strană neșcolit, Antifoanele sunt declarații de credință, de dragoste, de spirit de jertfă, de acceptate, de împăcare, de inițiere, de urcuș, de împliniri în viața creștină. „Mărire”, „Binecuvântat”, „Unule Născut”, „Fără de moarte”, „A Te întrupa”, „Și răstignindu-Te”, „Cu moartea pre moarte ai călcat”, „Sfânta Treime” sunt doar o parte din popasurile spirituale de certă profunzime pentru oricine rostește cântând aceste cuvinte.
Deci, CUM se cântă? Se cântă smerit, cu luare aminte, dar cu o anumită voioșie în glas, nu vesel, nu exaltat, dar cu certă stare de mulțumire, de împlinire, cu sublinierea conștientă a cuvintelor cheie, cu verbalizarea accentuată a acțiunilor, cu așezarea cu grijă pe cuvintele/adjectivele din a căror semantică ni se relevă adevăruri…
Deoarece încă de la început ne-am propus să nu explicăm Sfânta Evanghelie, ci doar să încercăm să deslușim rolul cântării comune în viața bisericii, din perspectiva vocalității și a simțirii, în continuare vom comenta câteva din principalele momente sonore, muzicale din timpul slujbei, prin aceasta neînțelegând că ierarhizăm în vreun fel după importanța acestora, căci, clar este că fiecare secundă a slujbei Sfintei Liturghii este importantă, neexistând un moment de detașare, de deconectare de la scopul suprem al acesteia: mântuirea noastră. Continuă, autentică.
Cântarea întreit sfântă Sfinte Dumnezeule (care se repetă de mai multe ori), aduce cuvântul „Sfinte” de trei ori, arătând încă o dată veșnicia trinității, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, veșnicia vieții, a Sfintei Treimi. Repetarea cântării de mai multe ori impune diversificarea ei sonoră, printr-o progresie a intensității, de la piano la forte, eventual cu adăugarea discretă a unui accelerando, prin aceasta încercând sublinierea convingerii cu care heruvimii și serafimii cu câte șase aripi din ceruri, dar și noi, credincioșii, aici pe pământ, mărturisim sfințenia absolută a Mântuitorului. Reluarea părții a doua a cântării Sfinte Dumnezeule după Doxologia Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh se va face cu același Maestoso de la finalul Sfintei Liturghii din cântarea Unul Sfânt, când preotul se roagă pentru ca Sfintele Daruri să fie de folos tuturor celor ce cu credință și în curăție se vor împărtăși (momentul cel mai important al Sfintei Liturghii, prefacerea pâinii și vinului în Trup și Sânge ale lui Hristos).
Cântarea Heruvic face apel la o vedere lăuntrică sacramentală a icoanei în care omul, în prezența tainică a heruvimilor, se leapădă de „toată grija cea lumească”, nu se mai gândește la averi, la necazuri, la slava deșartă. Pregătirea sufletească a credincioșilor pentru Sfânta Împărtășanie, curățirea cugetului, sunt facilitate și de repetarea de două ori a fiecărei idei muzical-spirituale din text: „pre Heruvimi”, „cu taină închipuim”, „și făcătoarei de viață treimi”, „cântare aducem”, „grija lumească”, „să o lepădăm”. Imnul, ca entitate sonoră, dar mai ales din punct de vedere muzicologic este o melodie care se cântă cu respect, sobru, interiorizat ca o psalmodie. Știind că finalul Heruvicului, urmat de ieșirea preotului din Sfântul Altar cu Sfintele Daruri ce urmează a fi sfințite, se aseamănă cu Intrarea lui Iisus în Ierusalim, dar și Drumul Crucii și Răstignirea, emisia sonoră își va păstra caracterul solemn, sobru, dar ziditor, cu nădejde, cu încredere, cu credință.
Una dintre cele mai puternice invitații la dragoste pentru aproapele „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim” este, de obicei, și cea mai cântată de enoriașii din Sfânta Biserică. Ea vine înainte de Sărutul Păcii, după „Pace tuturor”, pacea oferită de Însuși Hristos Domnul prin mâna preotului. Răspunsurile mari debutează cu indicația de Andantino cu sensul de lin, lent, iar noi adăugăm și profund interiorizat, pentru că ne apropiem de Simbolul de credință, iar asta presupune o „culme” a liniștii, un „vârf” al adâncimilor sufletești. Chiar dacă pe cuvântul „Treimea” apare un salt intervalic mare, greu de dus pentru neinițiați, acesta nu trebuie judecat strict muzical, urmărind neapărat scopul de a cânta corect intonațional, ci trebuie gândit în context liturgic, spiritual. Nu există motivație pentru care să apară sunete înalte țipate, stridente, forțate. Iar în acest moment al Sfintei Liturghii este cu totul nefiresc să existe orice fel de protuberanță sonoră. Chiar dacă ambitusul răspunsurilor mari depășește media din toate cântările Sfintei Liturghii, atacul pe sunete trebuie să fie moale, în sensul de smerit, ferm în sensul de conștientizare profundă a momentului.
În multe biserici, înainte de Crez se cântă Iubi-Te-voi, Doamne, una dintre cele mai frumoase și mângâietoare cântări din câte sunt pe pământ. De obicei, este cântat de preot, dar poate fi cântată și de un cântăreț dacă preotul îl deleagă. Se întâmplă uneori ca cel care a fost delegat (ca fiind o voce avizată…), acea voce să fie atât de avizată încât, poate cel mai important și profund moment al slujbei să fie dărâmat la propriu de un fel impropriu de a cânta, cu o impostație specifică muzicii clasice, sălilor de concerte, opere sau filarmonici. Regretabilă alegere!
Psalmul 17, O cântare a lui David, versetul 1, „Iubi‑Te‑voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu” este pacea absolută. Încă de la primele două sunete, melodia pare că transformă totul într-o neclintire, „nerespirație”, netăgăduință. Nu stană de piatră, ci, opusul acesteia: stană de iubire infinită. Faptul că punctul culminant melodic este așezat pe cuvântul „întărirea” sugerează esența credinței. Nu există modalitate mai certă de a dovedi credința în Mântuitorul Nostru, decât considerându-L cu adevărat întărirea noastră, culmea iubirii. Adică puterea de a accepta, de a merge mai departe, de a ne smeri, de a ierta, de a duce crucea ce ne-a fost dată… Neîntăriți, nu putem face nimic. Întărirea nu este despre disperare, nu este despre țipat, nu este despre schimonoseli vocale. Întărirea este dezrobirea. Întărirea este păcatul ce ni se iartă…
Acest tip de comentariu pe marginea felului cântării în comun în Sfânta Biserică poate continua cu rugăciunile Pre Tine Te lăudăm, Axionul Cuvine-se cu adevrărat, Tatăl Nostru, Bine este cuvântat, Trupul lui Hristos, Am văzut Lumina, Întru Numele Domnului, Fie Numele Domnului, unele mai accesibile credincioșilor, altele mai puțin accesibile.
„Dumnezeu n-a creat indivizi fără legătură între ei, în relația exclusivă cu El. Ci l-a creat pe om ca ființă în comuniune, ca să se întărească prin alții…” spune Preotul Părinte Dumitru Stăniloae în opera citată.
BIBLIOGRAFIA
ANAGNOSTOPOULOS, Stefanos Anagnostopoulos – Explicarea Dumnezeieștii Liturghii-Introducere Generală, București, Editura Bizantină, 2005
CABASILA, Nicolae – Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, București, Editura Arhiepiscopia Bucureștilor, 1989
STĂNILOAE, Dumitru – Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediția a II-a, 2004
ȚUȚEA, Petre – Între Dumnezeu și Neamul Meu, București, Editura Arta Grafică, 1993
FLOCA, Ioan N. Floca – Canoanele bisericii ortodoxe. Note și comentarii, București, Romcart S. A., sub comanda nr. 583, 1991
PETRARU, Gheorghe – Revelație scripturistică, teologie și experiență spirituală în misiunea bisericii, Iași, Editura Doxologia, 2023
CRISTESCU, Vasile – Studii de hristologie ortodoxă, vol. I, Iași, Editura Doxologia, 2023
TERCHILĂ, Nicolae – Tâlcuirea Sfintei Liturghii, București, Publicația periodică a Bibliotecii poporale a Asociațiunii Astra, nr. 188, 1931
Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia. Omilia I la Ozia, Iași, Editura Doxologia, 2013
Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2013
[1] În Preot doctor Nicolae Terchilă, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, în publicația periodică a Bibliotecii poporale a Asociațiunii Astra, nr. 188, București, 1931, p. 23.
[2] În Preafericitul Părinte Daniel, Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă cu binecuvântarea, 2013, p. 5.
[3] Preotul Profesor Sfântul Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, 2004.
[4] În Precuvântare la Spiritualitate și Comuniune în Liturghia Ortodoxă, op. cit., p. 3.
[5] În Preotul Profesor Sfântul Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 8.
[6] Idem
[7] Ibidem, op. cit., p. 9.
[8] În Părintele profesor universitar doctor Gheorghe Petraru în Revelație scripturistică, teologie și experiență spirituală în misiunea bisericii, Iași, Editura Doxologia, 2023, p. 91.
[9] În Petre Țuțea, Între Dumnezeu și Neamul Meu, București, Editura Fundația Anastasia, p. 54.
[10] Idem
[11] Ibidem
[12] În Preotul Profesor Sfântul Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 688.
[13] În Pr. Ilie IVAN, Teza de Doctorat Cuvântul în slujirea mântuirii, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti, 1997, la pp. 90-91.
[14] În prof. dr. Vasile Cristescu, Studii de hristologie ortodoxă, vol. I, Iași, Editura Doxologia, 2023, p. 157.
[15] Efeseni, cap. 5, 18-20.
[16] În Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele bisericii ortodoxe. Note și comentarii, Canonul 75, În biserică să se cânte cu evlavie, fără vaiete și răgnete, București, Romcart S. A. sub comanda nr. 583, 1991, p. 140.
[17] În Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia. Omilia I la Ozia, Iași, Editura Doxologia, 2013.
[18] În Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, op. cit., p. 74.
You must be logged in to post a comment.