Cristina Simionescu – o VOCE, un OM!

Cristina Simionescu nu are nevoie de o prezentare în adevăratul sens al cuvântului. De acest nume se leagă în primul rând perioada frumoasă în care o vedeam în rolurile principale pe scena Operei Naționale Române din Iași strălucind în ropote de aplauze venite cu sinceritate din partea celor care astăzi se întreabă zadarnic unde este soprana Cristina Simionescu, unde este vocea care întruchipa cu rigoare personaje precum Lucia din Lucia di Lammermoor scrisă de Gaetano Donizetti, Rosina lui Gioachino Rossini din Il Barbiere di Siviglia, Violetta lui Giuseppe Verdi din La Traviata și multe alte roluri de calibru. Unde este soprana Cristina Simionescu? Numele apare totuși în organigrama instituției, ca solistă… Dincolo de retorica întrebare, Cristina Simionescu este parte a unei istorii scrise cu măiestrie de nume precum Corneliu Calistru, Anda Tăbăcaru Hogea, Valeriu Gâdei, Leonard Dumitriu, Vasilica Stoiciu Frunză și alții. O istorie pe care nimeni și nimic nu o poate șterge prin simpla ancorare într-o modernitate deocheată, deșănțată, colorată în stranii nuanțe de gri închis, modernitate din care germinează ura, teama, trădarea…desigur, CU CASA ÎNCHISĂ.

Așadar, astăzi vă dau întâlnire cu OMUL Cristina Simionescu – solistă la Opera Națională Română din Iași, profesoară de canto clasic la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, mama unei copile norocoase, colegă aleasă, ființă plină de pasiune, cu un viu devotament față de arta vocală, un om pentru care a zâmbi nu e doar un fel de a da bine, ci o stare autentică, iar atunci când are ceva de articulat o face hotărât, asumându-și cu demnitate fiecare sunet.

Îndrăznesc să afirm că ești una dintre cele mai reprezentative voci din spațiul artistic românesc, bazându-mă pe o vastă și fructuoasă activitate pe care o ai în instituții de cultură din țară, dar și din străinătate. Ce calități ar trebui să aibă un artist liric pentru a reuși, în afară de talent și multă muncă?

Principala calitate fără de care este practic imposibil să vorbim despre un artist liric este VOCEA. Însă vocea nu este suficientă; la fel ca și în alte profesii este nevoie de pasiune și de respectarea anumitor reguli: Studiu și Perseverență. În plus, un artist liric ar trebui să aibă capacitatea și înțelepciunea de a ști să aleagă corespunzător repertoriul și să nu se aventureze în roluri care depășesc granițele genului său de voce sau al pregătirii vocale din acel moment.

De peste 20 de ani ieșenii te ascultă și te admiră în diferite roluri pe scena Operei Naționale Române din Iași. „Cameleonismul” specific actorilor, soliștilor de operă, balerinilor etc. se dobândește la naștere sau se construiește? Sau… și una și alta?

Sigur, cu talentul te naști, însă cântărețul de operă învață să se exprime prin vocalitate, ceea ce necesită un control, o tehnică, un anumit gen de expresivitate. Vocea este tratată în cea mai mare parte ca un instrument, de aceea are nevoie nu doar de tehnică, ci și de stăpânirea emisiei legato, de moliciune, flexibilitate, strălucire și rotunjime. Pentru mine, procesul de studiul al unei partituri este foarte complex. Textele partiturilor sunt foarte clare, trebuie doar să le citim așa cum au fost scrise. Eu, de exemplu, mă documentez asupra personajului pe care trebuie să-l interpretez și asupra epocii în care se desfășoară acțiunea operei; citesc bibliografii, romane, povești, încerc să cunosc personajele cu care mă voi confrunta și lumea din jurul lor. Mă deranjează enorm regizorii care nu arată nici un fel de respect față de cerințele compozitorilor și libretiștilor, acei regizori care promovează pornografia doar din dorința de a fi …originali (?????). După părerea mea, acestor regizori le lipsește demnitatea profesională, sunt inculți și impostori.

În ce rol/roluri crezi că te regăsești cel mai mult și de ce?

Ar putea părea ciudat, dar nu am o „eroină“ preferată care mă identifică în mod particular. De fiecare dată când cânt, încerc să fiu cu adevărat personajul pe care îl interpretez. De aceea răspunsul meu este: în toate rolurile.

Ai avut numeroase colaborări cu artiști consacrați ai scenei lirice, dirijori, regizori etc. Ai acum o ocazie în plus de a le transmite gândurile tale! Lor și nouă, cititorilor Revistei InSociety.

O, Doamne, dar nu știu cum putea să fac asta… Este foarte greu. Am colaborat cu toți marii dirijori și cântăreți din țară și nu aș vrea să uit pe cineva. Nu pot să-l uit pe Maestrul Corneliu Calistru, pe doamna Adriana Severin – maestra și mentorul meu în arta cântului, doamna Anda Tăbăcaru – regizor, maestrul Leonard Dumitriu. Aceste personalități ieșene au contribuit la dezvoltarea și evoluția mea ca solist de operă și, pe această cale, doresc să-mi exprim încă o dată recunoștința și mulțumirile pentru tot ceea ce au făcut pentru mine și alături de mine.

Despre artiștii cu care am colaborat străinătate nu vă pot spune decât că am lucrat la un nivel de profesionalism înalt și ar fi atât de multe de povestit… Le mulțumesc pentru minunatele momente petrecute împreună și pentru că nu m-au supus la nici un fel de compromisuri profesionale.

Ai călătorit mult. În România și în afara granițelor țării. A existat vreun moment în care ai spus „cred că vreau să mă mut din Iași”?

Da, au existat multe asemenea momente. Nu am făcut-o, din lașitate. Mi-a fost frică de singurătate. Nu putem trăi fără familie și prieteni… Am preferat contractele de scurtă durată în locul unui angajament fest… și… am greșit. Și apoi… sala minunată a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași parcă are un magnet. Nu poți să pleci. Acum îmi încurajez toți studenții să învețe și să plece în străinătate, deoarece consider că au mult mai multe șanse decât în România. Uită-te la publicul din străinătate! Sunt foarte mulți tineri care frecventează teatrele lirice, a crescut atenția pentru muzica de operă. La noi teatrele se confruntă mereu cu probleme, programarea spectacolelor este dificilă, iar situația financiară precară cu siguranță nu ajută la răspândirea cu succes a genului de operă.

Pe lângă activitatea de solist, ești profesor de canto clasic, conferențiar doctor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. După părerea mea, în general, studenții sunt persoane extrem de vulnerabile, sensibile, cu un grad mare de neîncredere în sine. Sunt foarte puțini cei care vin cu o determinare debordantă și știu pe ce drum se află. Pe de altă parte, aș aprecia că nu există motivație suficientă pentru studiu. Ce parere ai și cum comentezi această stare de fapt?

Este foarte adevărat, sunt puțini cei care debordează de dorință și pasiune. În acest moment există motivația financiară, dat fiind faptul că salariile în cultură au devenit interesante, iar în epoca aceasta aspectul financiar este primordial… din păcate. Nu se mai face artă „de amorul artei”. Din nenorocire sistemul nu le asigură un loc de muncă după finalizarea studiilor, deși numărul instituțiilor de gen a crescut. Determinarea ar trebui să fie mai mare datorită șanselor pe care le au de a studia și în străinătate cu ajutorul burselor ERASMUS. Ceea ce îi nemulțumește cel mai mult pe studenții noștri este faptul că au prea puține ore de specialitate (Canto sau instrument, clasă de operă). Este foarte adevărat că pe vremea studenției mele aveam trei ore de canto și o oră de lied-oratoriu pe săptămână. Clasă de operă aveam de două ori pe săptămână. Când am terminat Conservatorul, aveam CINCI roluri principale de operă cântate pe scena Operei din Iași, roluri lucrate cu dirijorul, regizorul și pianistul de la clasa de operă… Tempi passati…

Cum îi motivează profesoara Cristina Simionescu pe studenții ei?

Trebuie să știi că le-am pus această întrebare studenților, deci răspunsul este o compilație a răspunsurilor lor. Sunt întotdeauna acolo unde au nevoie de mine, îi susțin când au nevoie, am foarte multă răbdare și le explic același lucru de câte ori este nevoie, în diverse formulări, cât mai accesibile pentru ei. Prezența lor în recitaluri este în funcție de cât de mult a muncit fiecare. Cine nu este suficient de bine pregătit, nu intră în recital. Eu sunt foarte sinceră cu ei, nu vreau să îi expun atunci când nu sunt pregatiți și ei au înțeles și apreciază acest lucru, chiar dacă, poate, la începutul colaborării noastre, li se părea ciudat. Faptul că unii dintre ei au obținut premii la concursuri importante sau au reușit la audiții îi motivează și pe ceilalți și astfel apare concurența. Ceea ce mă bucură foarte mult. Asta înseamnă că am reușit!

În puținul timp pe care îl ai la dispoziție, găsești loc și pentru activități artistice cu profesori, colegi din universitate. Mă gândesc, de exemplu, la Trio Dolcissime. Cum reușiți să realizați pe scenă acea chimie atât de organică? Singurul gând care îmi vine în minte e acela că dincolo de scenă sunteți tot la fel de conectate interuman! Altă explicație… nu am!

Întotdeauna, atunci când am fost solicitată de către colegi din universitate sau din alte instituții, am răspuns cu plăcere invitației de a cânta atât în spectacole de operă, cât și în diverse formații camerale. A fost o adevărată provocare pentru mine, care am interpretat importante eroine ale marelui repertoriu de operă, să devin membru al unei formații camerale. Am realizat cu succes multe concerte și recitaluri atât în țară, cât și în străinătate, promovând totodată imaginea universității noastre. Trebuie să recunosc faptul că timpul alocat pregătirii pentru recitalurile noastre este extrem de limitat.

Carina Maria, fetița cu chip de înger. Astăzi o domnișoară superbă! Cum e mama Cristina, deși știu că mă vei pune să o întreb pe ea… Insist! Cum crezi că ești ca mamă?

Sunt o mama mult prea indulgentă și îngăduitoare. Îmi iubesc fețița enorm, aș face orice sacrificiu pentru ea. Nu îi lipsește absolut nimic. Orice visează, a doua zi primește. Mă bucur că am posibilitatea de a-i oferi tot ce vrea, deși sunt conștientă că greșesc. Nu știu ce viitor o așteaptă, de aceea vreau să îi ofer eu totul.

Ce-ți dorești pentru fiica ta, din perspectiva părintelui, a profesorului, a cetățeanului acestei țări, o Românie pusă la grele încercări de ani buni încoace?

Sunt total nemulțumită de ceea ce se întâmplă în România și îmi doresc să învețe pentru ea și să plece într-o țară care să iubească și să respecte oamenii și munca lor. Sper să aibă noroc și să se bucure de o viață frumoasă. De altfel și studenților mei le dau aceleași sfaturi.

Foto: arhiva personală a Cristinei Simionescu