CA-N CER…

Nu-mi sunt străine suferințele de vreun fel. Nici cele fizice, nici cele sufletești. Și știu că orice om are povestea lui. Mi-e greu să cred că există muritor care să nu fie oricând personajul propriului roman, indiferent cine îl scrie. Un personaj autentic, confirmat de-a lungul vieții lui prin tot ceea ce acesta a devenit și continuă să devină.

Deci, nu-mi sunt străine suferințele de vreun fel. Nici cele fizice, nici cele sufletești. M-am întrebat adesea pe care dintre cele două le-am suportat mai bine în cei aproape 50 de ani. Și-mi dau seama că nu am un răspuns. Sau, dacă am unul, acela este parțial și nu-i al meu: „Aveți o sensibilitate foarte mare la durere, ceva destul de rar”, a spus medicul meu chirurg la unul din schimburile de pansament, referindu-se, desigur la corp, la materie. Eu cred că omul care nu suportă durerea fizică, cu greu o suportă pe cea sufletească. De fapt, îndrăznesc să afirm că nu am îndoieli că omul este cu adevărat și materie și spirit, deopotrivă.

Nu voi intra pe tărâmul medicinei unde se spune că toleranța la durere ține de o anumită componentă cerebrală. Voi rămâne pe meleagul existenței mele, cel din care vă scriu acum cu șiroaie de lacrimi ce-mi inundă cicatricea încă nevindecată. E sânul din care au supt cei doi copii ai mei. E sânul pe care s-a așezat adesea o mână gingașă în căutarea căldurii mele, ca mamă. E sânul pe care am odihnit în miez de noapte obrazul omului meu. Și buze arzătoare. E sânul pe care mica și scumpa mea nepoțică Emilia Natalia și-a așezat căpușorul când ne-am întâlnit pentru prima oară… A adormit acolo. La sânul acela. Care a fost.

E sânul la care am strâns sute de copii ce-mi săreau în brațe în toate întâlnirile mele cu ei, în emisiunile mele, în spectacolele mele. E sânul pe care am lăsat să se lipească fetele mele întru ucenicie, ori de câte ori inima le-a spus că la mine e liniște. Și-i bine. E locul pe care ele-au plâns ascultându-mi bătăile inimii, punându-se în sincron, inimile lor cu a mea. E locul în care și-au împărtășit iubirile, frustrările, disperarea și speranța. E locul de pe care s-au desprins ca din crisalidă, să zboare… să zboare… cu încredere și curaj. Cu credință.

Cu credință?

136. De zile și nopți. 1+3+6=10. 1+0=1. Ce înseamnă lucrul acesta? De ce vine matematica în acest context? Nu. Nu pentru că eu sunt și inginer sau că aș crede în numerologie ca într-o formă superioară de revelație… Nu. Ci doar pentru că astăzi, 9.06.2023 sunt deja 136 de zile în care am crezut și am știut cu toată ființa mea că Dumnezeu mă iubește. Adică singura entitate în care cred, unitatea Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și tot ce înseamnă prin Sfântul Botez existența mea în această lume. Nu. Nu am luat-o razna!

Căci, oare cum e să stai într-o seară obișnuită de ianuarie cu mâna așezată din întâmplare pe piept și să simți că „ceva” parcă e acolo, în plus? Mic, mic… Cum e să îți spui în minte „mi se pare”, iar mai apoi, zile în șir să găsești pe toate ecranele la care te uiți, anunțul „Nu mai sta, vino acum în campania de screening gratuit pentru depistarea cancerului de sân”? Cum e să spui „oare mi se pare?”? Cum e să pui mâna pe telefon să te programezi, să mergi la mamografie și, după două ore, să auzi: „Doamna Gârlea, la dumneavoastră nu am nicio îndoială. Dacă sunteți de acord, repede programăm ecografia și, dacă va fi necesar, și… va fi, facem și biopsia”?, ba chiar să auzi de la un medic aflat la o vârstă venerabilă că o dată cu această campanie s-a constatat că „7 din 10 femei dezvoltă cancer la sân”, Cum e să ajungi acasă și, deși vrei să nu spui o vorbă ca să nu sufere careva, te trezești vorbind ca din altă lume, cu omul tău: „tata, am cancer!”?. Cum e să-l vezi prăbușit pe cel care ți-a fost și mamă și tată și iubit și frate și prieten și confident, timp de peste 30 de ani? Cum e să mergi la biopsie, anestezie locală, bum, bum, bum!? Cum e să aștepți zile în șir, iar rezultatul să iasă indecis, deci, „bine-ar fi să mai încercăm o dată, că totuși…”. Cum e să nu pomenești nimic aproape nimănui (cu excepția familiei restrânse, a unui cerc mic de prieteni și a câtorva colegi cu care mă vedeam zilnic și știam că nu mă voi putea preface privindu-i în ochi), să ții în tine cam tot ce gândești… și iar biopsie. Și de data asta bum, bum, bum, bum, bum, bum… Cum e să stai să aștepți iar și iar și rezultatul să arate clar că sânul… Cum e să treci prin atâtea cabinete, prin mâna atâtor medici, asistente, infirmiere și nimeni, absolut nimeni să nu pretindă nici măcar o floare? Ba chiar să te rogi să primească o ciocolată! Ce oameni!

Cum e?

Ca-n cer!

Adică senin și pace și multă încredere! Căci numai așa un om aflat în asemenea fel de provocare a vieții poate să accepte, să se ducă din propria inițiativă oriunde i s-a spus să meargă, să facă tot ce depinde de el ca să încerce să mai rămână alături de cei dragi.

Sunt eu. „Cea mai curajoasă”, spune el, omul meu…

Operația a venit după multe investigații, nu doar ceea ce am relatat. Într-o astfel de operație ajungi după ce o armată de specialiști se așază pe aceeași „linie de tragere la țintă”. În ziua internării am intrat în spital ca o divă. Cine nu știa pentru ce am venit, putea foarte bine să presupună că fac reclamă la vreun medicament, deci se filmează, deci divă. Și tot ca o divă am ieșit. Cu o parte din mine lipsă, dar, sufletul meu, definitiv îmbunătățit.

În spital, eu nu am purtat pijamale. Am ales haine de zi, în combinații de culori vii. Am avut aceeași grijă de mine, ca acasă: spălată, parfumată, machiată, pieptănată… Nu am avut nici măcar o secundă de slăbiciune sau deznădejde. Singura mea grijă era legată de cei de acasă, să fie puternici, să se iubească, să fie armonie și iubire între ei, să nu se lase pradă răzvrătirilor de vreun fel. Să nu apară acel dureros și greu de dus „De ce…?”, indiferent de ce se va întâmpla cu mine.

Am împărțit din lumina mea cu oamenii aceia, așa cum mi-e obiceiul, de o viață. Acolo, în locul acela pătrat, alb și mut, fiecare om are nevoie de un zâmbet, de o vorbă așezată, de un gest care definește grija, ca formă supremă a iubirii. Și nu mă refer numai la pacienții înspăimântați. Mă refer la toți cei angrenați în imensa instalație a supraviețuirii din ghearele unei boli ce, iată, poate fi… ca-n cer!

Am petrecut Sf. Paști în salonul de la etajul 4 al Institutului Regional de Oncologie. În noaptea de Înviere mi-am odihnit sufletul în fața Luminii Sfinte adusă de la Capela spitalului de către asistente și pusă în lumânarea dăruită de preotul meu duhovnic. Am cântat „Hristos a Înviat!” cu colegele mele de salon, Mihaela (cu care am petrecut aproape șapte zile extraordinare în care am râs neîncetat și care, de altfel, mi-a rămas prietenă) și o doamnă mai în vârstă, de religie catolică, deosebit de impresionată de atitudinea noastră pozitivă, din prima până la ultima secundă de spitalizare, noi, neîntregi, dar mult mai frumoase și cu la fel de multă dragoste de viață!

Primul lucru pe care l-am făcut acasă în prima zi de după spitalizare a fost un curs online cu o parte din studenții mei, cei care vor deveni profesori de Canto. Prima zi de după vacanța de sărbători. Nu am putut altfel. M-am gândit la sentimentul de rușine ce m-ar putea cuprinde spunându-le (deși cu o scuză cât se poate de omenească): „nu vom face ora…”. Deși, aveam tot dreptul din lume să fiu în concediu medical! Nu mi-am permis acest drept în fața celor care investesc atâta încredere în noi, profesorii. Documentul acela este și acum pe biroul meu. Iar eu chiar mă simțeam bine, capabilă să-mi țin orele. Toate! De altfel, un semestru plin de activități, repetiții, concursuri, premii, conferințe, jurii, comisii și câte și mai câte împliniri deosebite. Cu o parte din corp în durere, dar cu o dorință infinită de a nu renunța!

Nici măcar o clipă nu mi-am oprit timpul… Nu am renunțat la nimic, ba chiar m-am încăpățânat să-mi continui parcă mai abitir activitățile mele profesionale și personale.

Ați așteptat vreodată ceva până ați simțit durere? Știți că așteptarea doare? Știți că durerea de așteptare se instalează în coșul pieptului, în moalele capului? Știți? Așteptarea vuiește, apoi tace și urlă iar. Se instalează pe timpan și-și strigă timpul, uneori doinit, alteori doar ca o adiere de vară printre cruci întru neuitare, apoi urlând înecat în fiecare respirație? Ei bine, așteptarea mea din urmă a durat șapte săptămâni (rezultatul anatomopatologic). Și încă una (întâlnirea cu medicul oncolog). Adică opt. Știți ce simbolizează cifra opt? Iubirea eternă.

Iar eu… mă simt CA-N CER. Fiindcă știu că astăzi am aflat că am mai primit timp… Fără cumplitele chinuri de la citostatice. Am scăpat de ele pentru că am descoperit totul la timp! Iar pentru asta mulțumesc Cerului și tuturor medicilor mei salvatori!

Și vă rog, căutați-vă…! Căci nu doare, nu strigă, nu scoate un sunet… E parșiv și stă la pândă. Treptat, uneori foarte rapid, devine stăpân pe ceea ce credeați că-i numai al vostru și greu mai poate fi anihilat când deja și-a făcut culcuș peste tot. Chiar dacă aveți analizele bune, chiar dacă sunteți dependent de sport și de alimentație sănătoasă… ca mine, nu uitați că „una din 7 femei va dezvolta această afecțiune pe parcursul vieții”, mi-a precizat medicul meu chirurg.

Vă rog, căutați-vă…! Căutați să vă simțiți ca-n cer, aici, pe pământ.