Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni, spre folosul oamenilor. Nu am niciun motiv să nu fiu de acord cu asta, fiindcă îmi vin în minte zeci de exemple de situații din această viață în care, prin oamenii care mi-au trecut prin viață, potriviți sau nepotriviți mie, am simțit purtarea de grijă a Creatorului. Nu știu dacă am conștientizat acest fapt dintotdeauna, deși nu a existat vreo clipă în care să am îndoieli (dacă le-am avut, acelea au fost întotdeauna legate de măsura credinței mele, nu de imensitatea dragostei Lui). Dar, mai ales cu trecerea anilor, dovada palpabilă prin fapte concrete mi-a adus confirmarea. Ori viața mea nu a fost doar lapte și miere! Dacă Dumnezeu lucrează prin oameni, atunci El este Omul din fiecare dintre noi, dacă L-am lăsat să Își facă lăcaș în inima noastră… Există un soi de rugăciune chiar și în rândul laicilor care sună cam așa: „Dă-mi Doamne oamenii de folos în jur!”.
Omul lui Dumnezeu vorbește despre cei care apar în viața noastră cu un sens. Nu știm niciodată ce poartă în desaga sufletului lor cei ce călătoresc prin timpul ce ne este dat. Ei sunt trimiși să zidească în noi și de aceea trebuie să îi lăsăm să fie parte din viața noastră exact cât să primim toate lecțiile de care avem nevoie, chiar dacă, adesea, consecințele, urmările nu sunt tocmai cele pe care le așteptăm. Căutarea este un drum lung… Iar asta poate însemna și eșec. Sau mai ales eșec. Personajul principal al filmului, Sf. Nectarie din Eghina, cunoaște eșecul în cele mai dureroase moduri, inclusiv cel fizic, dar mai ales sufletești. Este alungat pur și simplu și nimeni nu-i deschide ușa, nimeni nu dorește să îl ajute (aici mi-am cântat în gând un scurt fragment din priceasna „A bătut la ușa ta cineva”). Indiferent de dezamăgirile prin care trece, Sf. Nectarie se roagă pentru toți cei care l-au nedreptățit cumplit, l-au calomniat și batjocorit, îi iartă și nu-și pierde nădejdea, chiar dacă recunoașterea credinței și a sfințeniei sale nu va avea loc decât după trecerea lui la cele veșnice. Sacrificiu zi de zi? Noapte de noapte? Când i se „reproșează” că nu-și pierde credința chiar și după toate cele ce a pătimit de la unii sau de la alții, Sf. Nectarie vine cu o replică cutremurătoare: „Vai de mine dacă credința mea depinde de oameni!”…
În opinia mea, laitmotivul filmului nu este sfințenia, acea puritate desăvârșită ce pare de neatins, ci dorința arzătoare de a fi un om de folos, ca stare premergătoare sfințeniei. Omul de folos ar putea fi și astăzi, de exemplu, omul care îți ascultă oftatul și se sincronizează cu el, generându-i o pulsație suportabilă, binară, deci bună de purtat în doi… Când spun doi, nu mă refer doar la soț-soție, mamă-fiu, coleg-colegă, ci mă refer la un pic mai mult de atât, până într-acolo încât să poți fi doar tu și Omul din tine, Cel căruia I-ai făcut loc în inima și în sufletul tău, căutând să devii chiar tu un om de folos. Ție și celor din jur. De fapt, poate mai întâi celor din jur, căci de acolo pare să vină către tine folosul a toate.
Când spun că filmul acesta ar putea vorbi și despre tine, cititorule, spun despre cele câteva trăsături profund umane care se desprind în film unele după altele, în succesiunea de evenimente, dialoguri, situații, ca un trandafir care din boboc devine o superbă floare. Ai numărat vreodată petalele unui trandafir? Se spune că dacă este bine hidratată, această floare poate avea și câte 15-20 de petale… Asemenea unui trandafir sănătos, omul înduhovnicit, cel de folos, poate avea exact atâtea petale câte-și dorește: smerenie, cinste, cuget curat, răbdare, modestie, sensibilitate, dragoste, blândețe, iertare, altruism, devotament, compasiune, libertate, recunoștință, hărnicie, dorință de pace, statornicie, rezistență netrufașă, sprijin pentru cei în nevoie, ascultare, disciplină, perseverență, fără mânie, fără invidie, cu spirit de sacrificiu etc. Iată, omul-trandafir. Cu mult mai mult de 20 de petale… Omul-OM. Sf. Nectarie le-a avut pe toate și înzecit mai mult, însă nu sunt eu vrednică să le știu și să le spun aici pe toate.
Înainte de a scrie acest text am fost întrebată „Cum a fost filmul?”. Printre răspunsurile mele aș aminti: „O invitație la a medita asupra noastră și a lumii”, „Merită văzut chiar și numai din curiozitate”, „În plan personal, o înșiruire de scânteieri «arhivate» într-o memorie afectivă ce se reactivează la cuvinte precum mănăstire, școală laică, prietenie, cumințenie, credință, răbdare”, „Un discurs plin de simboluri ce vin nu doar din text, ci și din imagine, gestică și chiar din muzică”, „O lecție”, „Un film la care ar fi bine să mergi fără cutia cu popcorn. Molfăind, nici tu și nici semenii tăi nu vă veți bucura de micile detalii de retorică și sens ale producției care are încă din titlu o sugestie de o deosebită profunzime semantică, Omul lui Dumnezeu”.
Prezența unui asemenea film în cinematografe ar trebui să fie o normalitate. Însă nu și în zilele noastre când 99,9% din producțiile de cinema și televiziune din toată lumea reprezintă definiția violenței, a sexualității (cu toate variantele posibile de manifestare), a vulgarității, a drogurilor, a jocurilor de noroc, în definitiv, a orice e nociv trupului, minții și sufletului, mai puțin a aplecării spre căutările lăuntrice ale omului. Trăim și noi timpuri de mari încercări. Îndepărtarea de credință este calea sigură spre dezastru planetar. E nevoie de întoarcerea către sine, acolo unde, neîncetat, își caută adăpost Creatorul, adică Pacea, Binele, Iubirea.
You must be logged in to post a comment.