În anul 2008 pășeam pentru prima dată în strana bisericii care avea să-mi devină, pentru totdeauna, a doua casă. Chiar dacă au existat și câteva pauze de introspecție, de profund dialog cu mine, de căutări interioare, casa m-a așteptat și m-a primit de fiecare dată cu aceeași căldură, aceeași bucurie și binecuvântare. Preotul Mihail are har. Și nu doar har duhovnicesc despre care cu siguranță pot vorbi sute și sute de oameni, ci și harul de a fi un mare OM. Părintelui Mihail nu trebuie să îi spui prea multe cuvinte ca să-ți înțeleagă durerea, voia, așteptarea… Părintele Mihail respiră același aer cu oricine vrea să fie părtaș la același aer. Părintele Mihail râde, plânge, caută, se întreabă, construiește, comunică, mângâie, iubește, ceartă, ascultă, sfătuiește, alege… Părintele Mihail mi-a dat o lecție de viață (pe care am reușit să o înțeleg și să o pun în practică abia acum, după atâția ani) și anume aceea că în biserică, odată ajuns, mintea trebuie să fie canalizată exclusiv pe slujbă, căci orice abatere de la această „linie roșie” dă frâu liber prejudecăților, judecăților relative, superficiale ce duc adesea la ispite, renunțări și deznădejdi.
Îmi doresc ca rândurile și gândurile de față să se adreseze nu doar enoriașilor care cunosc familia preotului Mihail și a soției sale, Adriana (din perspectiva preotului duhovnic și a prezbiterei bisericii pe care ei o păstoresc), ci și pentru ceilalți credincioși care tot aud de harul preotului de la „Adormirea Maicii Domnului” de pe Strada Sărăriei, la numărul 40 (Biserica „Vulpe”), unii propunându-și cu speranță ca într-o bună zi să le deschidă porțile sufletului, cerând binecuvântarea și sfatul bun și, de ce nu, tuturor celor care vor să descopere faptul că familia acestui preot are tot ce avem și noi, mirenii, diferența făcând-o credința autentică venită din educație, manifestată în gând, cuvânt și faptă. Mi s-a părut interesant să construiesc o mărturisire a normalității, a unei vieți pământene nelipsite de griji sau frământări cotidiene, cu bucurii și împliniri, pictând în acest fel un tablou din care cititorul să înțeleagă că în România secolului XXI, preotul și familia lui împărtășesc liber, fără false prejudecăți, motivant și mobilizator din tainele edificiului numit Familie, templu al iubirii, al respectului, al dăruirii totale, cei doi fiind pentru fiecare dintre cei ce calcă pragul Sfintei Biserici, mai ales un model de atitudine în fața Dreptei Credințe.
Ne-am întâlnit într-o zi ploioasă de mai. Cu aromă de cafea și ceai, într-o casă prietenoasă încă de la intrare. Puțin stingheră la început, cu emoția unei întâlniri de suflet din care cu siguranță urma să plec mai îmbogățită, mi-am permis să accesez o abordare care să ne ajute ca, prin dialog, să deschidem „romanul vieții” familiei părintelui Mihail. O lucrare „deschisă”, o călătorie către și dinspre acel ideal al omului creștin – mântuirea, prin idei ce s-au vrut a fi mai degrabă sfaturi, gânduri de luat în seamă, filosofii de viață. Am apreciat deschiderea domniilor lor față de dorința mea de a-i avea ca invitați în primul număr al Revistei MIGALo, revista ieșenilor și a românilor de pretutindeni preocupați de adevăr spiritual, artistic, cultural și social, din perspectiva autenticității dată de credință, cunoaștere, implicare și muncă.
Le mulțumesc amândurora cu plecăciune și vă invit, dragi cititori, să descoperim dincolo de cuvinte, prin însăși Măria Sa, CUVÂNTUL.
Cum a început călătoria fiecăruia? Unde v-ați născut și unde ați petrecut primii ani din viață?
Pr. Mihail: M-am născut în satul Blăgești, fiind al treilea din cei patru copii ai familiei Grigoraș. Când aveam 8 ani fratele meu mai mare s-a prăpădit înecat în Siret. A fost o perioadă deosebit de grea, o încercare care ne-a marcat întreaga viață, mai ales pe cea a părinților mei. Eu am avut o copilărie frumoasă. Aș dori fiecărui copil să aibă parte de copilăria pe care am avut-o eu. Poate atunci nu-mi dădeam seama suficient, însă, cu siguranță, cu mintea de acum conștientizez cu adevărat ce a însemnat acea perioadă cu totul specială pentru mine. În acele timpuri și pe acele meleaguri, niște lucruri erau foarte clare: copil fiind trebuia să muncești, trebuia să te joci, trebuia să te rogi și trebuia să fii respectuos cu cei din jurul tău. La „țara” unde am crescut eu se spune cam așa: „Ca să apară pe lume un copil e nevoie de doi părinți, adică o mamă și un tată. Dar ca să educi un copil este nevoie de un sat întreg”. Și astfel, am putea începe a pricepe taina copilăriei la țară, pentru că nu făceau educație doar părinții unui copil, ci primeai educație de la un sat întreg. Asta pentru că activitatea unui copil se desfășura nu doar în casă sau în curte, „încapsulat” într-un perimetru, ci erai obligat să mergi dimineața la cireadă să duci vacile la păscut și să le iei seara, erai obligat să te duci la munca câmpului unde toți erau aliniați și primea fiecare cât și ce are de făcut, toată lumea mânca laolaltă împărțind frățește cu cei ce-și uitau ba apa, ba pâinea, iar dacă ți se rupea sapa, găseai alta la cei cu care erai la muncă și deci, oricum ai fi făcut te formai în comunitatea din care făceai parte. Nu salutai pe cineva făcându-te că nu-l vezi? Nu știu cum se făcea că a doua sau a treia zi dădeai ochi în ochi cu acel om, fie când ajungeai la cumpărături la cooperativă, fie la sortat cartofi la C.A.P., nimerind exact lângă el la siloz… Deci, nu mergea cu fofilatul… cum se spune pe la noi. Trebuia să respecți din convingere tot ce însemna suflare de om: părinții, rudele, vecinii etc.
Pe de altă parte, încă de mic am învățat cum e cu munca voluntară, dar nu la C.A.P., ci munca voluntară pentru cei care erau din familia ta sau apropiații familiei. De exemplu, când se căsătoreau doi tineri, primul lucru pe care-l începeau era casa. Din chirpici, în general. Tata ne lua o zi sau două să ajutăm! Ajutorul nu consta doar în lucrul, munca propriu-zisă, ci și faptul că plecai de acasă cu tot ce-ți trebuie, precum apă și hrană pentru întreaga zi. Asta însemna ajutor. Țin minte că, de obicei, oamenii ajutau până când zidurile căpătau contur.
Să sapi o fântână însemna o adevărată mobilizare de oameni. O clacă întreagă învârtea la sfredelul care străpungea pământul până la apariția primelor urme de apă, moment de mare bucurie pentru toți cei prezenți!
Lucruri simple, dar… prin ele ne puteam da seama dacă educația de acasă era corectă. Pentru că dacă nu te învățau părinții bine, te învăța satul. Poate așa se și explică un fapt și anume acela că mulți dintre acei copii ale căror familii erau cu vicii, cu apucături nepotrivite, au ajuns bine în viață tocmai pentru că s-au lăsat modelați de comunitate și nu de familie.
Îmi amintesc cât de frumos era mersul la scăldat sau la așa-numitul „podeț” (mai multe podețe turnate cam unul lângă altul) unde ne adunam cu zecile, fete și băieți, întâlniri în care ne dădeam seama dacă frământările noastre coincideau, vorbind despre lucruri existențiale cum ar fi sensibilitatea, superficialitatea, puterea de a gestiona anumite situații etc. Bine, din când în când, câte o mamă de fată apărea cu câte o vargă în mână să-și ia fata acasă…!
Prezbitera Adriana: M-am născut în Adjud, dar primele amintiri le am de la Hălăucești, un sat preponderent catolic, localitate în care tatăl meu a primit loc de muncă, așa că l-am urmat întreaga familie. O amintire mai… trăsnită? Bine: prima mea zi de grădiniță în acel sat când m-am zbătut cât am putut eu de tare ca mama să nu mă lase cu acea doamnă străină mie, educatoarea. M-am agitat atât de tare încât pur și simplu i-am rupt ciorapii. Mereu își amintea și îmi tot spunea… Apoi, îmi amintesc de învățătoare mea care era o ființă foarte specială. Într-un fel mă simțeam privilegiată pentru că venea deseori la noi acasă la mama să îi mai coase câte ceva (mama lucrând în domeniul confecțiilor), dar la clasă nu trăda faptul că m-ar cunoaște mai mult decât pe alți elevi. De ce îi port totuși o amintire aparte? Pentru că ea a fost cea care i-a spus mamei mele că fetele (adică eu și sora mea) trebuie să fim duse la o școală mai bună. Și așa am ajuns la Pașcani, loc în care nu m-am simțit niciodată confortabil, poate tocmai pentru că, aș aprecia acum, ca adult, mă obișnuiesc foarte greu într-un loc nou, chiar dacă poate este mult mai bine decât în cel vechi. În esență, m-am rupt greu de învățătoarea și școala din Hălăucești.
Care îmi era firea când eram copil? Și eu și mama zicem că eram veselă, făceam mereu glume și păream chiar neserioasă, spre deosebire de sora mea care era mai sfătoasă, cumva mai matură.
Ce îmi amintesc cu mult drag este că, alături de copiii din bloc, jucam în fața blocului acele jocuri ale copilăriei cu 9 pietre, De-a v-ați ascunselea etc. Jocul pentru mine s-a cam sfârșit în jurul vârstei de 12 ani, pentru că încet-încet nu m-am mai regăsit în acele activități, în primul rând pentru că cei de vârsta mea, mai ales băieții, dar și unele fete, vorbeau urât, se comportau agresiv, făceau glume nepotrivite, copilărești… dar eu nu am mai simțit bucuria jocului și al socializării alături de ei. Întotdeauna m-au înspăimântat jignirile, cuvintele obscene, agresiunile fizice. În locul acelor ore petrecute în fața blocului, atât eu cât și sora mea, am ales să rămânem în casă și să ne ocupăm timpul cu cititul. Acela a fost, să spunem, momentul care a declanșat propriu-zis formarea mea, pentru că aș spune că majoritatea acumulărilor mele, vin din acele lecturi și din acea perioadă. În acele timpuri, sursa de carte era Biblioteca orașului. Mergeam cu sora mea „în deal” (după scările renumite din Pașcani, n.r.) să împrumutăm cărți (maxim trei-patru o dată) și coboram „la vale” și ne puneam pe citit. Desigur, în special în vacanțe.
Dacă ar fi să fac o legătură între existența mea și dragostea față de biserică, neîndoielnic ar trebui să îmi aduc aminte de bunica, ființa minunată la care mergeam în toate vacanțele, ca toți copiii care aveau bunici la țară, deși pentru mine nu era un lucru îmbucurător pentru că eu am fost întotdeauna foarte atașată de mama și plecarea oriunde de lângă ea a fost pentru mine întotdeauna o greutate, chiar o suferință. Copil fiind, percepeam plecarea la țară chiar ca pe o pedeapsă… deși îmi plăcea tot ce însemna vacanța la bunici. Bunica Lucreția era o femeie foarte credincioasă și îmi amintesc că, deși nu avea curent, ea citea în fiecare seară rugăciunile la lampă. Și făceam și noi asta! La un moment dat am observat că ea se trezea în miezul nopții să citească rugăciuni. Eu și sora mea aveam să descoperim că bunica se trezea special pentru Mezonoptica (rugăciune de mulțumire și de slăvire a lui Dumnezeu, n.r.). Cum am depistat noi această preocupare a ei? Uneori nu mai aprindea lampa, ci doar o lumânare și adesea ne trezeam speriate de mirosul de ars din camera în care dormeam pentru că ea adormea cu lumânarea aprinsă! A fost poate iarăși un moment decisiv în viața noastră pentru că, văzând-o cât se străduiește, ne-am oferit să îi citim noi, să îi fim de ajutor. Ajutorul s-a dovedit a fi în sens invers pentru că așa am deprins noi rugăciunea, în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că devenisem cu totul interesate și practicante al acestui obicei, la finalul fiecărei vacanțe primeam un premiu: vizitarea unei mănăstiri. Una foarte specială pentru bunica mea și, cu timpul, aveam să înțelegem că și pentru noi: Mănăstirea Slătioara. Acest sfânt așezământ era de fapt și locul de veci al străbunicului nostru care, după moartea soției lui, a luat drumul călugăriei rămânând până la sfârșitul vieții în acea mănăstire. Deci, de fapt, mergeam la tatăl bunicii Lucreția, la mormântul lui. Eram foarte bine primiți de fiecare dată, iar rugăciunea era de-a dreptul înălțătoare.
Îmi amintesc că pentru a ajunge cât mai aproape de mănăstire foloseam autobuzul, iar bunica ne înghesuia pe toți nepoții ei printre oamenii din mașină, ca să nu plătească atâtea bilete din pensioara ei…: „Voi băgați-vă printre oameni și vin și eu la urmă”. Noi făceam cum ne spunea, dar stăteam cu spaima că ea nu va urca în autobuz. Uneori folosea bilete vechi, boțite și numai ce auzeam dialogul dintre șofer și bunica: „Mamaie, un’ te duci?”. „La mănăstire, maică”. „Cu hârtiile astea nu mergi nicăieri. Dă-te jos!” Noi, printre picioarele oamenilor, eram disperați. Cum să plece autobuzul fără bunica? Aproape întotdeauna începutul călătoriei spre mănăstire se asemăna cu un mic moment de circ, după care toată lumea se liniștea și astfel reușeam să ajungem cu bine.
Cred că, de fapt, aceste vacanțe la bunica Lucreția au fost un fel de inițiere pe drumul credinței. Și părinții mei ne-au insuflat acest mod de a ne raporta la viață. Mergeam la biserică, posteam, ne rugam, dar rugăciunea citită din Ceaslov, poveștile din viețile sfinților spuse de bunica ne-au marcat în cel mai frumos mod cu putință, definitiv.
Părinte, ce vă plăcea să faceți cel mai mult în copilărie?
Să ascult povești. Dar nu la radio, nu la pick-up, nu povești nemuritoare, ci cele povestite de martorii unor întâmplări. Cele reale, cele trăite și simțite. Duminica dupăamiază, în satul copilăriei mele era un obicei în a ne întâlni și cei mari și cei mici, special pentru comunicare. Dacă stăteai în grupul bărbaților aflai povești foarte interesante din armată, din război (cei mai în vârstă), din timpul foametei, ce a însemnat refugiul, cum au trăit oamenii după război. O istorie reală povestită de oameni. De exemplu, biserica de la mine din sat, în timpul războiului a fost punct de observație pentru că era chiar pe linia frontului. Turnul bisericii era turn de observație. Oamenii au plecat în refugiu, au luat doar ce au reușit și cât au putut duce, biserica și casele au fost bombardate, iar după toată nenorocirea, când lumea s-a întors acasă totul era distrus. Oamenii nu aveau unde să locuiască așa că și-au săpat bordeie în pământ. Părinții mei aveau în curte o groapă, un siloz, o săpătură despre care am aflat de la tata că fusese cândva bordei. Interesant ar fi de subliniat că oamenii, întorși din refugiu, nu s-au grăbit să își construiască propriile case, ci prima dată au construit biserica. Și nu oricum! Cărau piatră de la Stroiești cu carul cu boi… 14 km dus, 14 km întors adică trei zile pentru o singură căruță cu piatră! Cât de importantă era biserica pentru acei oameni trecuți prin grozăviile vremurilor!
Cum spuneam, istoria reală! Îmi plăcea să merg la moară cu oamenii în vârstă pentru că ei povesteau din experiența lor de viață, acea înțelepciune a satului, a pământului… Nu vă spun câte proverbe știu de pe vremea când ascultam cu mare băgare de seamă toate povestirile oamenilor! Multe dintre ele au căpătat sens pentru mine abia după ce am devenit adult.
De exemplu, bunica mea spunea despre câte o fată: „Ei… fata șeia îi ca o pahaie”. Ce însemna… la ce se referea bunica? Nu știam cuvântul, iar în dicționar a apărut mai curând și, oricum, nu cu sensul de atunci. Ca să înțeleg la ce se referă bunica mea mă uitam cu mai multă atenție la fata aceea. De fapt, ce era pahaia în viziunea satului, a bunicii mele? O găină care era așa de grea că își spărgea propriile ouă în cuibar sau își sufoca puii, nu putea să sară gardul de proastă ce era că rămânea atârnată prin gard, iar când s-o calce cucoșul fugea ca o împiedicată, adică o găină pe care, de obicei, nimeni nu o voia la casă.
Cunoscându-i caracterul plin de veselie al părintelui și aflând chiar de la el că a fost un copil poznaș, am „îndrăznit” să îl provoc să ne povestească o întâmplare trăsnită din copilăria domniei sale. Ascultând cu atenție două dintre cele mai năstrușnice aventuri mi-am dat seama că toate poveștile lui Nică din „Amintiri din copilărie” pălesc în fața poveștilor părintelui Mihail și, drept urmare, i-am propus acestuia să le noteze undeva, poate vor deveni cândva sursă de lectură, de bună dispoziție pentru mulți dintre noi; sigur nu ați mai auzit despre furatul de cireșe construind o întreagă „inginerie” folosind pantaloni, elastic și pământ cu pietriș sau despre cum (îmbrăcat doar în pantaloni scurți) a fost aruncat de către fratele său peste un gard după care se aflau cele mai usturătoare urzici, de frică să nu fie furat de țiganii corturari ajunși vremelnic prin sat… Cine știe, poate într-o carte ce va urma!
Când a apărut primul fior al „chemării”, părinte?
Cred că pe la 12-13 ani când știam că trebuie să aleg ceva. Eu am iubit nespus istoria. Am avut o profesoară deosebit de dedicată, profesoara Berbece, o persoană despre care cred că și-a pus o amprentă foarte consistentă în viața mea. Cred că a fost singura oră la care nu doar că nu am lipsit niciodată, dar dacă se întâmpla ca din motive obiective să nu vină doamna profesoară, sufeream pur și simplu. Era o tragedie. Am iubit istoria, clar!
Biserica mi-a fost parte din viață dintotdeauna. Casa îmi era lângă biserică, iar tatăl meu era dascăl. Relația cu biserica a fost mereu o normalitate pentru care nu am simțit că fac vreun efort, nimic neasumat sau forțat de împrejurări. Deoarece casa parohială era foarte departe de biserică, casa noastră era cumva și a părintelui. El era ca din familie. Fiorul chemării? Poate prima întâlnire cu Patriarhul Teoctist (fost Mitropolit al Moldovei și Bucovinei) pe când aveam nu mai mult de șapte ani. Nu știam nimic despre ierarhizarea fețelor bisericești, dar știam că există undeva un om sfânt, un om extraordinar, mai ales că era pomenit la toate slujbele! Mitropolitul. Printr-o împrejurare deloc întâmplătoare, după ce toată suflarea îl aștepta pe acesta să vadă pictura bisericii noastre, datorită unei întârzieri prelungite, dintre toți ai casei și ai bisericii rămăsesem doar eu acasă, în curte. La un moment dat, în fața porții a oprit o mașină neagră din care a coborât acel om care m-a cucerit din prima clipă, așa copil cum eram. M-am cocoțat pe gard ca să îl văd mai bine. După un scurt dialog, am ajuns să merg mână în mână cu el pe cărarea ce ducea din curtea noastră către biserică, iar la întoarcere, la cererea specială a domniei sale, am parcurs același drum, tot mână în mână… și comunicând: eu despre cucoșul nostru care fugărește găinile vecinilor, el despre ograda noastră pe care a asemănat-o cu Corabia lui Noe…
La despărțire mi-a dat o pungă de bomboane cu mentă și 100 de lei.
Ani de zile mai târziu, când deja eram la seminar, cu ocazia Hramului Mănăstirii Neamț ne-am revăzut (era deja Patriarh), nu m-a recunoscut, evident, însă eu am rememorat cu mare bucurie prima noastră întâlnire.
Adolescența, din punct de vedere profesional, înseamnă cumva un soi de selecție a posibilelor variante de drum. E perioada când alegem o primă direcție în devenirea noastră. Voi cum ați ales și de ce?
Prezbitera Adriana: Este clar că în clasa a VIII a trebuia să îmi canalizez energia spre un liceu din Pașcani, sora mea fiind pe atunci deja la liceu la matematică-fizică, loc despre care nu era deloc încântată. Norocul meu, al nostru, a fost o emisiune despre Mănăstirea Agapia difuzată în zilele Crăciunului din acel an. Reportajul o înfățișa pe Maica stareță Eustochia și împrejurimile mănăstirii. Ce spunea maica în acel interviu? Ea povestea despre redeschiderea Seminarului de fete de la Agapia… Imaginile, discursul, absolut totul m-a copleșit. Era Raiul pe pământ! Am știut că acolo vreau să merg la liceu. Punct. Și asta a fost. Și pentru sora mea care a renunțat la matematică-fizică și a ales alături de mine calea seminarului.
Ne-am pregătit temeinic pentru admitere, ajutate fiind de părintele Costel, unchiul nostru, acum preot în Pașcani, pe atunci preot la Mănăstirea Văratec. Româna, Religia și Istoria au devenit centrul preocupărilor noastre, plus probele eliminatorii, astfel că am fost admise la Seminarul de fete de la Agapia. Am iubit locul, oamenii, starea de acolo! Nu m-am dus acolo ca să devin măicuță, ci pentru că preocupările mele se îndreptau semnificativ către religie, cântările religioase etc. Mi-am iubit enorm profesorii!
Preotul Mihail: Eu am dat admiterea de două ori ca să intru la seminarul Mănăstirii Neamț. Era o concurență foarte mare. 24 pe loc! Cred că prin picarea mea la prima admitere s-au întâmplat de fapt două lucruri esențiale. Pe de o parte, sunt convins că Dumnezeu mi-a pus credința la încercare pentru că în viață este foarte greu să accepți pierderea, să știi că meriți, dar ai fost nedreptățit, fiindu-ți provocate chiar sentimente de revoltă. Eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci pur și simplu m-am rugat necontenit. Atât. Pentru că știu, știu clar că orice am face, oricât ne-am supăra noi… până la urmă va fi tot cum vrea Dumnezeu. Iar pe de altă parte, poate a fost anul în care de fapt… fără să știu, o așteptam pe cea care avea să-mi devină prietenă, soție și mamă pentru copiii mei.
Studiile universitare v-au găsit împreună. Cum v-ați cunoscut și, dacă vă amintiți, cine a făcut „primul pas” și cum?
Prezbitera Adriana: În vacanța de vară din anul IV de seminar ne-am întâlnit la Casa de Cultură din Pașcani cu ocazia unui eveniment dedicat special tinerilor, întâlnire organizată de Protopopiatul din Pașcani. Eu eram cu sora mea, iar părintele era cu băieții cu care cânta la slujbe. Omul pe care l-am văzut eu atunci era imposibil să nu-l remarci. Era deosebit de expansiv, vesel, un om extrem de comunicativ și plăcut. Nu m-am înșelat! Astăzi este același om pe care l-am cunoscut atunci. El nu m-a remarcat pentru că, după cum chiar el îmi spune, nu am fost genul de fată care să facă tot posibilul să fie văzută, să atragă atenția. Eram rezervată în atitudine.
Din septembrie (adică deja în anul V de seminar), revenind fiecare la școală, aveam prilejul să ne întâlnim în trenul care ducea fetele la Agapia și băieții la Neamț. Dar nu ne vorbeam în mod deosebit. Însă canonul de rugăciune deprins în seminar cu Paraclisul Maicii Domnului, Rugăciunea de seară și Acatistul Sfântului Nicolae avea să își arate puterea… Mă rugam zilnic pentru că eram conștientă că atitudinea mea nu avea să îmi aducă prea ușor omul dorit, omul pe care îl văzusem la Casa de Cultură, în acea zi…
Preotul Mihail: Întotdeauna între băieții de la Neamț și fetele de la Agapia era așa o oarece legătură, dar eu aveam cumva o părere nu prea plăcută despre ele; sincer, mă deranja nu costumația lor, acoperite din cap până în picioare în negru, ci și atitudinea multora dintre ele, recunosc, oarecum o greșeală din partea mea. Așa cum fac mulți oameni astăzi care dacă aud despre un preot că a făcut nu știu ce, se grăbesc să considere că toți preoții sunt la fel… o generalizare greșită, uneori chiar periculoasă și păguboasă.
Trebuie să spun cu toată sinceritatea că în toată adolescența mea am vorbit cu mai multe fete. Eu sunt un om foarte îngăduitor, dar sunt câteva lucruri peste care nu pot să trec. Mă îndrăgosteam, evaluam, corespondam (pe atunci se scriau scrisori de mână), mi se părea că o anumită fată ar fi alegerea potrivită, dar mereu mă izbeam de convingerea că totuși căsătoria este cel mai serios lucru din viața omului și deci, e nevoie de mare atenție, răbdare și cumpătare. Căsătoria este o alegere decisivă, totală, ireversibilă. Mai ales pentru un preot! Și judecând așa îmi dădeam seama că nu am o viziune în perspectivă, că nu pot vedea „departe”. În plus, mă obseda gândul că m-aș putea plictisi de femeia cu care mă voi căsători. Mă gândeam că dacă dau peste o persoană care mă toacă la cap, ce fac? Mă gândeam necontenit dacă voi putea să iubesc acea persoană toată viața! Pentru că aceste frământări nu-mi dădeau pace m-am rugat cu mai multă osârdie să mă lumineze Bunul Dumnezeu. Mergeam la un preot cu care mă mai sfătuiam, mă rugam și, rând pe rând, fetele cu care vorbeam dispăreau din viața mea. Când credeam că a apărut aleasa, nu dura mult și dispărea subit. La un moment dat am început să îl suspectez pe părinte că vrea să mă călugăresc și nu-mi dă să citesc rugăciunile potrivite!
Aș minți să spun că în cazul nostru a fost „dragoste la prima vedere”. Însă, în scurtele noastre conversații mi-a atras atenția prin cumințenia ei. O fată liniștită, la locul ei.
Dar, DA! Eu am făcut primul pas. Era Sfântul Nicolae, țin minte precis. Am mers la Pașcani, m-am interesat unde stă, tupeul nu-mi lipsea, am bătut la ușă, am întrebat de Adriana. Fata din fața mea s-a făcut roșie și, vădit emoționată, mi-a acceptat invitația de a merge împreună la plimbare. Afară era un frig cumplit, iar ea își pusese în picioare ceva elegant cu care abia mergea, parcă anume! Văzând că alunecă și merge greu, am prins-o ferm de mână și așa am rămas! Pentru totdeauna!
A urmat o perioadă în care am comunicat mai mult prin scris. Ne scriam săptămânal. Sper că mai avem scrisorile noastre…
Eu îi scriam mult. Eu povesteam, foloseam expresii artistice, eram hotărât să o cuceresc definitiv. Ea era mai scumpă la răspunsuri. Tatăl meu avea o vorbă: „Băiatul se îndrăgostește cu ochii, iar fata cu urechile”. Așa că eram hotărât să îi placă ce aude cu gândul la citirea cuvintelor mele…
A urmat căsătoria. Mulți dintre noi, în fața acestei decizii avem îndoieli. Măcar „mici” îndoieli: oare chiar e jumătatea mea, oare o să rămânem împreună pe viață, oare voi fi fericit/ă etc. De fapt, ne-ați mărturisit că și dumneavoastră, părinte, aveați astfel de frământări. Cum apare certitudinea într-o relație? Ce anume v-a făcut să fiți convinși că ceea ce urmează să construiți va avea la bază nu cuvântul, ci starea definitorie numită ÎMPREUNĂ?
Noi ne-am căsătorit la sfârșitul primului an de facultate. Ne-am dorit să devenim studenți în același an, să fim pe aceeași linie în ceea ce privește interesele noastre profesionale și evoluția noastră, tineri fiind. De ce așa de repede? Foarte simplu! Eu sunt convins dintotdeauna că dacă doi oameni se iubesc de adevăratelea, adică nu mimează dragostea, ei nu au cum să nu reușească în căsnicie. Dragostea nu trebuie mimată, în dragoste nu trebuie să ai rezerve. Ne-am evaluat tocmai prin conversații în care am dezbătut situații concrete de viață! Numai prin comunicare poți descoperi omul de lângă tine. Pe subiecte serioase! Pentru că în momentul când ai dubii asupra omului cu care vrei să începi o familie, când încrederea nu este totală, când măsura iubirii este sub semnul îndoielii, nu cred că e momentul să te căsătorești. Riști să pierzi un timp prețios din viața ta, riști să suferi enorm! La noi lucrurile au fost relativ simple. Am descoperit în esență că vrem cam aceleași lucruri de la viață, că împărtășim aceleași principii.
Și da, credem că este posibil ca doi oameni să se descopere reciproc într-un timp foarte scurt și să decidă să își unească destinele. Cu condiția să nu mimeze nimic din cele ce înseamnă dragostea. Cred că ceea ce simți, intuiția contează foarte mult. Și, fără îndoială, în cazul nostru probabil a contat mediul din care veneam amândoi: familii cu preocupări religioase, cu principii bine ancorate în realitate, cu grija permanentă de a nu-l mânia pe Dumnezeu… Deși, avem colegi seminariști care nu au reușit în viață, chiar dacă mediul a fost unul asemănător și acasă și la școală. Credem că ține mult de caracter, de tăria dorinței curate ca doi oameni să fie împreună.
Nu trebuie să te căsătorești pentru că „a venit vremea”, nici ca să scapi de niște probleme crezând că prin căsătorie le rezolvi, ci doar dacă îl iubești pe omul ăla în totalitate așa cum este el cu tot ce reprezintă!
Încheiem aici prima parte din cartea deschisă a vieții părintelui Mihail și a prezbiterei Adriana. În speranța că v-am provocat și v-am deschis gustul pentru noi descoperiri, vă spun doar că în următorul număr al revistei noastre vom continua să aducem în casele voastre mărturisiri deosebit de valoroase despre începutul preoției părintelui, despre greutățile deloc puține întâmpinate de întreaga familie, atât înainte de venirea în Iași, cât și după mutarea definitivă în „orașul celor șapte coline”, despre copiii familiei, despre cum a reușit părintele să repare nu una, ci două biserici aflate în paragină, despre legătura indestructibilă și veșnică pe care o au cei doi cu foștii sau actualii enoriași, toate acestea prinse într-un tablou viu, dinamic, plin de rafinate subînțelesuri.
You must be logged in to post a comment.