Colindul mut

Cânt de vreo 45 de ani. Adică de pe vremea când abia dacă știam să vorbesc. Ce știu sigur e că-mi ieșeau bine sunetele muzicale și toată lumea mă vedea vedetă. Deh, pe vremea copilăriei, adolescenței și tinereții mele, să devii vedetă era oarecum sinonim cu a fi disponibilă lăutarilor, muzicanților, profesorilor, membrilor juriilor pe unde îndrăzneai să visezi că cineva va avea urechi de auzit. În principal, nu ceea ce scoteai pe gură era esențial, ci ceea ce erai dispusă să faci prin vreo cameră de hotel. Concret, să fii pregătită să te dezbraci (de hainele aduse de careva de prin Polonia sau Turcia) în schimbul vreunei apariții pe la televizor. Așa era atunci.

Anii au trecut exact ca vântul și ca gândul, ca în basmele lui Ispirescu. Și e decembrie. Și număr acum vreo 40 și ceva de ierni în care glasul mi l-am așternut pe fulgii zăpezilor slobozite din cer, pe colacii proaspăt scoși din „cuptiorul” cu lemne din satul bunicii care mă ducea la biserică să capăt „bumboani” și „ciucalatî”. Căpătai și una și alta doar dacă erai la sufletul omului, dacă îi cântai cu toată jalea, chinul și truda ce-l arseseră pe el tot anul. Se pare că așa colindam eu iarna, cu tot năduful din lume, câtă vreme, la socoteala finală, aveam cele mai multe bomboane, cei mai mulți colaci, cel mai mult mărunțiș și cea mai multă… tabletă cu cacao.

În ultimii câțiva ani buni, colindul mi l-am așezat fie pe catapeteasma bisericii mele cândva de suflet, în care acum nu mai intru, fie pe câte un disc neînsemnat între miliardele de alte discuri de pe planetă, fie pe internet, așa… cât să nu treacă sărbătoarea Crăciunului fără colind cu inima, viața, necazul, bucuria, frământarea, lacrima omului care-și trăiește intens fiecare bătaie a inimii, măsurată în miliardele de secunde ireversibil duse…

Însă, omul plin de răni nu poate colinda. Glasul nu-i răspunde. E ca într-un vis în care vrea să strige, dar nu-i iese nimic sonor nici în vis și cu atât mai puțin în realitate. Oricât ar nădăjdui el, oricât și-ar ține inima sus, oricât s-ar strădui, dincolo de nădejde este adevărul pe care îl trăiește zilnic: cu dezamăgirea, minciuna, suficiența, superficialitatea, jumătatea de măsură, ignoranța, lipsa de respect față de orice, agresivitatea, psihozele, invidia, frustrarea, necredința mulțimii din care face parte mai mult sau mai puțin.

Omul plin de răni tace.
Tăcerea de plumb atârnă în sufletul spart în mii de așchii. Dureroase.

Omului plin de răni îi rămâne un singur fel de a colinda: mut. Căci muțenia doare cel mai puțin, deranjează cel mai puțin, costă cel mai puțin. Colindul mut este strigătul cel mai puternic către Dumnezeu, singurul care are DREPTUL de a auzi.