Mi-a fost rușine să intru la repetiție fără să am glasul bine încălzit… Eu care militez de o viață pentru grija față de instrumentul viu, vocea umană. Eu care îmi „terorizez” studenții cu vocalizele și dependența de ele, dar și independența lor ca viitori profesori.
Eu…
Am coborât din mașină și m-am lipit de gardul Catedralei. Frig. La câteva zeci de metri, pe Ștefan cel Mare și Sfânt răsuna un taraf sau, oricum, ceva tradițional în arome de cârnați prăjiți și vin fiert. Și vată de zahăr. M-am așezat strategic: cu fruntea către cruce. Știți? Eu nu am nevoie decât de imaginea unei cruci ca să pot intra în taina colindului, a rugăciunii… Iar crucea aceea e… cum să spun? Un om care se roagă pentru pacea întregii planete… Priviți.
Am închis ochii și am început vocalizele. Și peste ele, amintirile. Și peste ele, grija. Cu ochii închiși nu puteam vedea reacția celor care treceau pe lângă mine privindu-mă cu nedumerire, poate chiar compasiune… „Sărmana, e bolnavă”. Căci glasul meu nu stă locului când își face antrenamentul, ci inventează tot felul de melodii și melodioare care mai de care mai săltărețe, mai ciudate, mai nepământene… cu aer cam cât e cerul de înalt. Imaginați-vă să treceți pe lângă o femeie înfofolită din cap până în picioare, o femeie care scoate ceva pe gură, dar nu neapărat ceva cunoscut sau cantabil, ci niște înlănțuiri de sunete, când în registrul acut, când în grav, când cu vocale, când cu consoane, cânt mut, când cu sunete asemănătoare jocului de copii cu mașinuțele în concurs: brrrrr și iar brrrr brrrr. „Sărmana, e bolnavă…”.
Am intrat în (ante)Catedrală. Prin geamul din hol am văzut că înăuntru se lucra la finisarea unui edificiu alcătuit din sunete… Cor. Și orchestră. Și am auzit… Era un fel de freamăt sonor bine închegat. O curgere de râuri muzicale. Orchestra, vocile… Iar în fața lor, cu spatele la mine era un om care părea că știe totul pe dinafară, un „vătaf” al tuturor celor ce sculptau în sunete. Era cel ce finisa din mers. Nu cu bagheta, ci cu sufletul. Un meșter al sunetului… Cred că m-am intimidat, căci altfel aș fi fost nițel mai curajoasă la repetiția în care a trebuit nu să cânt, ci să simt… Eu nu știu să cânt. Dar cred că știu să simt prin muzică. Cred că știu să așez cu grijă sunetele și cuvintele exact unde le este locul: în inima celor ce ascultă.
Oh, dragii mei, repetiția nu e o trecere în revistă a lucrărilor pe care le interpretează un artist. Sau… nu ar trebui să fie. Repetiția este concertul dinaintea concertului… Iar repetițiile sunt concertele dinaintea concertului. Este dăruire în stare pură, este un exercițiu de imaginație despre cum va fi la concertul final, iar eu dau TOTUL în toate concertele mele! Adică și la repetiție.
Inima a luat-o la galop când dirijorul, Maximilian Husaru, părea că nu e mulțumit de tempoul în care am cântat colindele. Eu. Trecută prin toate furcile caudine și „necaudine” ale vieții. Eu. Eram acolo copleșită de imensitatea catedralei și a responsabilității pe care mi-am asumat-o când am spus „DA, accept cu drag și bucurie invitația de cânta în Concert”…
Eu care urma să cânt cu gândul la bunica mea de pe tată, ființa care m-a dus de mânuță la biserică… Acea bunică pe care mi-o amintesc DOAR în relația cu biserica. Biserica catolică…
În noaptea aceea de sâmbătă spre duminică nu am prea dormit. Mi-am pus 1000 de întrebări: am salutat oamenii înainte de a cânta?/sunt bune tonalitățile alese?/oare o să rețin cât mai mult din texte ca să nu fiu nevoită să mă uit prea mult pe ele?/omul acesta care m-a invitat… e mulțumit sau ar vrea să îmi spună ceva, dar nu îndrăznește?/cu ochelarii ăștia… nu sunt sigură că am văzut bine, erau și studenți de-ai mei în cor? etc. etc. etc.
A doua zi a urmat concertul.
Un vis. Pe care îl voi consemna aici, zilele acestea de mare sărbătoare.
Foto: http://www.ercis.ro/.
You must be logged in to post a comment.