Dacă vă spun că vă aflați în fața unui proiect care a pornit de la niște pantaloni de scurtat… cu siguranță că, fie vi s-ar părea o glumă… una ciudată, fie veți fi provocați să înțelegeți legătura cu tot ceea înseamnă acum Revista MIGALo, aflată iată, mâine-poimâine la a treilea număr tipărit. Povestea este una reală, unii au numit-o lecție de viață. Eu o numesc binecuvântare și vă asigur că dacă încă nu ați răsfoit paginile acestei lucrări (revista) vă așteaptă o incursiune foarte serioasă cu momente de mare profunzime sufletească, o călătorie deosebit de captivantă printre oameni, lucruri și fapte, o încrengătură firească între preocupări, destine, alegeri din care se conturează progresiv, de la un rând la altul emoția, starea de bine, un firesc al lucrurilor, acea căutată și tot mai rară ipostază a omului, simplitatea, în sensul ei total. Simplitatea venită din credință, căutare, descoperire, cunoaștere, împărtășire.
Sunt un om extrem de practic și de implicat. Un om al faptelor. Pentru mine nu există „nu pot”, „nu vreau”, „nu sunt soluții”, „asta e”, „poate data viitoare”, „las’ pe mâine”, „nu-i treaba mea”, „las’ că merge și așa”, „hai că nu se prinde nimeni”, „da’ să mai facă și alții” etc. Vă sunt cunoscute? Câți oameni ați întâlnit cu asemenea mentalitate, nu?… Poate aceste modalități de a ne raporta la viață ne-au adus unde suntem, noi, ca planetă!
MIGALo nu este nici pe departe semnul unui narcisism feroce, așa cum ar putea părea. Acronimul este o pură coincidență între numele meu și ceea ce mă definește ca om: migala. Mi s-a părut interesantă conexiunea și, schimbând ultimul a cu o a rezultat ceva ce seamănă foarte bine cu mine și cred că îi reprezintă pe foarte mulți dintre oamenii pe care îi cunosc, dar mai ales pe oamenii care apar astăzi (și cei ce vor apărea mereu) în rândurile Revistei MIGALo.
Eu cos goblenuri, lipesc mărțișoare, fac bijuterii, scriu cărți, îngrijesc fiecare petală a florilor mele, decupez hârtie creponată, îmi repar singură diverse lucruri, iar de câțiva ani cos haine. Și dintotdeauna cânt. Și educ. Ei, invitații din acest număr al revistei, lucrează „cu tehnici de filigran” în rugăciuni, în flori, în rime, în gânduri, în metafore, în filosofii muzicale, în culori, în orizonturi infinite, în cadre de fotografie, în copii, în cărți, în miere, în secunde pentru viață, în piatră, în lemn, în pânze de iubire… Cu migală. Cu har…
Și totuși, ce legătură ar fi cu începutul poveștii?
…În urmă cu trei ani mi-am achiziționat niște egări (trei perechi), știți, acei pantaloni mulați care tare mai țin cald sub o rochie mai subțirică… Era septembrie și mă pregăteam de toamnă. Nu știu cum, deși nu sunt deloc minionă, acei pantaloni îmi ajungeau sub călcâie, atât de lungi erau cusuți. Știam o croitorie undeva pe B-dul Ștefan cel Mare și Sfânt așa că i-am aruncat într-o pungă și… duși au fost! Aproape trei luni de zile au stat sărmanii abandonați în cine știe ce dulap, sertar sau colț. Trei luni în care m-am văzut cu doamnele croitorese, cu toate complezențele din dotare, cu toate dulcegăriile posibile, dar fără ca acestea să reușească să îmi taie cei 10 cm de la fiecare pantalon. Era deja frig și simțeam din plin lipsa obiectului vestimentar salvator. Până într-o zi când, hotărâtă să îmi rezolv singură astfel de mici probleme și comandând de pe internet o mașină de cusut, m-am trezit în strana bisericii cu o rochiță dragă mie și cu egării „rezolvați” de mine. Știți cum a fost? Ca mersul pe bicicletă! Nu știi, dar mai vrei! În două luni aveam să îmbrac prima mea fustă, apoi altele, apoi am început să transform diferite piese vestimentare, apoi am făcut un costum de scenă pentru o elevă de-a mea și tot așa… până când, după câteva postări pe facebook cu „creațiile” mele denumite by MIGALo (!!!), am primit invitația de a expune din „lucrările mele” la unul din evenimentele frumoase ale orașului nostru, Kreativis – Festivalul alternativ de creativitate. Apreciez din suflet faptul că am primit acest prim impuls pentru că, din toată această experiență am înțeles că trebuie doar să vrei. Cu putința se ocupă Cerul. Cel mai tare m-a luat în serios omul meu (adevărat că mai făcuse asta în urmă cu aproape 30 de ani și îmi pare că în fiecare zi de atunci încoace)! Văzându-mă că surfilez la mână, că oftez și pufăi de necaz, l-a pus pe un curier să vină la ușa mea cu o mașină profesională de surfilat. În doi ani am făcut zeci de articole pe care le-am folosit în special în scopul unor campanii umanitare, o continuare firească a ceea ce făcusem și până atunci, doar că acum aveam mai multe resurse. Nu mai vorbesc de vestimentațiile pentru aparițiile mele în concertele susținute alături de formația Tierra Sin Pan, toate lucrate de mine! Și câtă bucurie! Și câtă împlinire…
Încă nu am îndrăznit să stric materialele altcuiva! Doar pe ale mele!
By MIGALo a devenit încet-încet mai întâi un blog, un atelier de gânduri în care croiam imagini, povești, prietenii, lumi minunate. Apoi a devenit o revistă online pentru că simțeam nevoia să public cât vreau și când vreau. În general publicațiile îți limitează numărul de apariții, dar mai ales lungimea textului, numărul de caractere, iar eu am avut perioade când aveam de publicat zilnic: recenzii, cronici, articole diverse. Apoi, by MIGALo a devenit dorință certă de a exista pe hârtie, în ciuda vremurilor actuale când cartea, revista, ziarul par desuete, iar industria publicațiilor tipărite este în cădere liberă.
Revista pe care sper că deja v-am provocat să o citiți este făcută pe principul onestității. Nu am fost niciodată preocupată de modă, machiaj, manichiură, coafură etc. Mi se pare că omului îi stă bine cu ceea ce i se potrivește în mod natural, nu cu ceea ce este „la modă”. Așa că am ales ca această revistă să mă reprezinte mai întâi pe mine, apoi pe oamenii care scriu în ea, apoi pe invitații noștri și, nu în cele din urmă, pe voi, cititorii care dați măsura finală a faptelor și împlinirilor noastre. Am ales să construiesc o revistă despre OAMENI pentru OAMENI! Fără sclipici și fără măști. O revistă pe care să o trăiască fiecare cititor, să îi fie la îndemână, aproape de suflet. Să confere ochilor minții liniște, echilibru, armonie interioară, o pace de care… recunoașteți, avem tot mai mare nevoie!
În primele două numere materialele sunt semnate de oameni pe care îi cunosc de multă vreme, cu unii colaborând și în alte contexte, alții pe care îi cunosc poate de demult, dar nu am avut prilejul unor astfel de întâlniri, pe unii îi știu de foarte puțin timp, iar pe alții nu îi cunosc personal nici în momentul scrierii acestor rânduri. Lucrarea… e în mâinile lui Dumnezeu și, da, prin oameni lucrează! Am ales să mă identific cu subiectele, personajele, trăirile ce cuprind întru totul această revistă: părinte de pui de grădiniță (alături de Rodica Grădinaru), copilul studios care e preocupat de lectură și alte lucruri frumoase (cum ar fi Miruna Ciobanu, elevă în clasa a IV a), liceanul aflat în perioada saltului miraculos către „a fi” (Diana Furnică, tânără cu preocupări absolut impresionante), studenta care caută cu ardoare CALEA, ADEVĂRUL și VIAȚA (Alexandra Bulancea), mireanul plin de înduhovnicire, omul pentru care culoarea alb reprezintă starea și felul de a fi (Giglia Teodorescu), muzicianul autentic, cunoscător în cele mai fine straturi ale artei sonore și nu numai (Cristian Gârlea), stihari și vrednici mânuitori de metafore (Romeo Stoica, Carmen Pasat, Alexandra Ioana Benea și Ileana Ocneanu), sprijinitor al faptelor bune și al oamenilor valoroși (colega, prietena și ajutorul meu, Teona Gherasim), tânăra Simona Sănduleac cu recomandări de audiții muzicale, responsabilii cu buna dispoziție, cu energia dătătoare de veselie (Maestrul Sabin Pautza și Alina Străteanu)… Oameni. Și Fapte!
Articolele semnate de mine completează acest decor al bucuriei de a scrie, de a împărtăși cu dragoste povești de viață, pasiuni…
Am ales ca finalul fiecărui număr al revistei să aparțină total și necondiționat artiștilor ieșeni mai mult sau mai puțin cunoscuți, valori pe care trebuie să le promovăm, de a căror artă și contribuție spirituală să ne bucurăm, iar ei să simtă susținerea noastră, a comunității.
Să nu uit! În viața mea am simțit o mare dragoste față de copii! Nu va exista număr al revistei fără ochii senini, sinceri și profunzi ai unor copii pe care nu îi aleg, ci îi culeg! Cu ei începe și se termină fiecare număr al revistei.
Cât despre învelișul fizic al revistei… Coperta Revistei MIGALo vorbește despre felul în care transmitem prin genă, prin educație, prin comunicare ceea ce suntem! Eva Maria mea este cel mai răbdător om pe care l-am cunoscut. Pe lângă talentul uriaș pentru muzică… Felul plin de subînțelesuri al desenului realizat de ea îmi aduce liniștea și mulțumirea că am sădit bine, am îngrijit bine, am iubit bine. Mulțumesc, Eva Maria! Mulțumesc, Doamne!
În toate acestea bate inima MIGALo.
Vă invit să fiți parte din această inimă!
Notă: Îmi doresc să știți că Revista MIGALo este susținută financiar exclusiv din surse proprii, din bugetul personal. Nu există publicitate. Nu, deocamdată. De asemenea, vreau să menționez și faptul că fiecare centimetru de grafică îmi aparține (nu mai puțin de 620 fiind numărul total de ore pe care l-am alocat finalizării acestui proiect de suflet, primele două numere). Nu sunt specialist în grafică-design, de aceea nu am pretenția de a fi la cele mai înalte standarde, doar timid și cu modestie am încercat SĂ FAC.
Mulțumesc tuturor celor care ați achiziționat revista! Fără voi, toată această timidă nebunie nu ar avea sens…
You must be logged in to post a comment.