Îmi propun din start să fiu cât se poate de obiectivă în demersul meu de a surprinde un fenomen, o manifestare culturală (puțin spus și, negreșit, prea ca un clișeu) ce și-a crescut propriul trup, acum în vârstă de 27 de ani, prin vibrația, emoția, cunoașterea, dăruirea tuturor celor implicați mai ales din punct de vedere artistic, dar și tehnic, logistic, deși, nu i-aș lăsa în plan secund nici măcar pe cei care au țesut brățările pentru acces… Pentru că au fost foarte frumoase!
Obiectivitatea la care mă refer trebuie să se bazeze și pe acei factori care ar putea să favorizeze în vreun fel sau altul sau să influențeze cronica mea de astăzi (partea I). Poate ar fi bine să îi și amintesc, tocmai ca scriindu-i să fiu sigură că i-am eliberat în eter prin rândurile de față, ca o mărturisire, aceștia nemaifiindu-mi povară sau temelie a subiectivismului de care aș putea fi acuzată…
Așadar, în primul rând, mărturisesc că în ianuarie 2014, pe vremea când cercetam jazzul într-o lucrare științifică cântând alături de niște muzicieni de jazz pe care îi respect și astăzi, i-am scris domnului Marius Giura (directorul Festivalului de la Gărâna) un mesaj în care îi propuneam spre vizionare câteva clipuri cu formația din care făceam parte, cu scopul de a ne invita să participăm la evenimentele pe care le organiza, dar în special la mult râvnitul Festival de la Gărâna, loc în care văzusem că nu vin doar vârfurile jazzului mondial, ci și tineri sau mai puțin tineri aspiranți la statutul de muzician de jazz. Atunci, probabil din orgoliu, am considerat sfidare lipsa oricărui răspuns, fie el și un refuz. Era prima dată când mă autopropuneam să cânt undeva. Fusesem invitată în multe locuri, cântasem cam peste tot pe unde se cânta jazz, amintind aici Festivalul de Jazz de la Brașov, cel de la București, în Hard Rock Cafe, Passage Club, Mignon, în emisiunea Acadeaua a lui A. G. Weinberger, în alte orașe din țară și, desigur, peste tot în Iași. Cu timpul, maturizându-mă nu doar ca vârstă, ci și ca nivel de înțelegere a lucrurilor, mi-am reconsiderat concluziile, mi-am temperat revolta interioară, mi-am inventat tot soiul de explicații și aproape că am uitat cum mă străduiam din toate puterile mele să cânt jazz cu colegii mei, oriunde credeam eu că e loc de jazz… La Gărâna nu a fost. Aveam puțin peste 40 de ani.
În al doilea rând, anul trecut, după câteva apariții uimitoare și printr-o conjunctură extrem de favorabilă fiicei mele, Eva Maria Gârlea, la recomandarea unei importante voci din jazzul românesc, Eva avea să cânte în festival împreună cu fratele ei, pianistul Alexandru Gârlea, dragii mei copii, în minunata biserică din Văliug. La doar 20 de ani.
În al treilea rând, mărturisesc că Festivalul de la Gărâna m-a provocat dintotdeauna nu doar în calitate de muzician care cântă jazz, ci și ca om care predă această muzică la universitatea din Iași, ca om care scrie mult despre jazz, fără a pretinde că sunt o specialistă în adevăratul sens al cuvântului. Nu știu dacă m-a prins vreo toamnă în ultimii douăzeci de ani fără să-mi exprim regretul spectatorului nostalgic: „Iar am ratat Gărâna…!”. Anul acesta am decis să nu mă mai prindă toamna în mrejele regretelor…
Trebuie să spunem răspicat că Festivalul de Jazz de la Gărâna, prin natura lui, a devenit un pol important al manifestărilor de jazz din România, din Europa, din lume, dovadă fiind sutele de nume de muzicieni (nu neapărat de jazz, și voi explica imediat) care s-au perindat pe scena din Poiana Lupului. Pentru cine nu știe, la acest festival e bine să îți cumperi bilet (abonament) imediat ce acestea se pun în vânzare, iar cazarea ți-o poți rezerva de pe un an pe altul fiindcă, odată ajuns la o ediție, primul gând care îți vine este să revii la anul. Dacă nu ai mai fost, dar ești tentat să mergi la anul, te sfătuiesc să cauți cazare chiar din acest moment. Mă rog, după ce citești acest articol.
Experiența Gărâna 2023 a fost pentru mine dovada clară că refuzul din ianuarie 2014 nu a avut legătură cu prestația noastră artistică (și o spun cu simț de răspundere, aparent poate lipsită de modestie). Cred că problema unei formații de jazz în accepțiunea ultimilor 10-15 ani, să zicem că și pentru Festivalul de la Gărâna, este repertoriul. Am observat că se pune în valoare latura componistică a artiștilor, ceea ce mi se pare extraordinar, chiar dacă (aș pune acum majuscule) anul acesta nu s-a cântat doar jazz, ba chiar aș aprecia că s-a cântat în mod semnificativ așa numitul gen world music în care se îmbină timbruri ale instrumentelor tradiționale, elemente de limbaj muzical specifice anumitor culturi, uneori aflate într-un puternic contrast sonor, un modalism accentuat, surse generatoare de o anumită atmosferă fonică. Este o viziune asupra căreia e bine să medităm fiindcă muzica nu a avut parcă niciodată așa o capacitate infinită de universalitate ca în zilele noastre. Muzica nu poate fi separată de restul lumii, o lume-angrenaj a vieții noastre în toate compartimentele ei. Din această perspectivă, cred mai întâi de toate că Gărâna a fost destinația ideală a păcii. O comuniune pe care majoritatea a acceptat-o tacit, dar manifestată în ropote de aplauze, uneori lăsând impresia unui snobism deșănțat. M-am gândit mult la asta… Au fost formații care au cântat exclusiv world music. Elementul improvizatoric a stat sub semnul unei absențe asumate. Și cu toate astea, cei mai mulți din public s-au regăsit în acea formă de expresie muzicală, repet, de existență, de viață. Patetic sau nu, cam așa am simțit eu percepția publicului la majoritatea formațiilor din festival.
Așadar, repertoriul, fie el de jazz sau nu, ar trebui să releve, mai mult ca oricând, personalitatea muzicienilor (compoziții proprii) în discursuri muzicale marcate de posibile identități naționale, în arhitecturi sonore elevate, rafinate, cu iz filosofic. Până la urmă, nu e nimic nou, nu se așteaptă nimic special, dacă vrem să-i dăm jazzului ce-i al jazzului, gen muzical apărut la sfârșit de secol XIX și început de secol XX, adică timpuri în care muzica a luat-o pe un drum pe care valorificarea elementelor autohtone prin tehnici de utilizare a instrumentelor tradiționale, melodica, ritmica, adesea atonalismul, apoi gândirea concretă în limbaj modern și contemporan alăturate muzicii electronice și sunetului sintetizat, toate acestea reprezintă doar câteva din trăsăturile fundamentale în gândirea muzicală academică, deci, de mult timp și în jazz, dacă-l vrem la înălțimea către care privim…
Am ascultat muzicieni polonezi, italieni, francezi, norvegieni, englezi, americani, sârbi, austrieci, germani, columbieni, venezueleni, bosniaci, herțegovineni, tunisieni, suedezi, libanezi, români. Vedeți, nu spun „am ascultat muzicieni de jazz” pentru că eu cred că au fost doar câteva formații de jazz, restul fiind ca niște veritabili „apostoli” ai păcii veniți cu tot felul de instrumente să traducă prin sunet un mesaj universal, acela al acceptării, al prieteniei, al păcii, în esență, al iubirii.
Îmi doresc să găsesc timpul necesar și inspirația de a scrie despre ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în tot jazzul de la Gărâna. Pentru că au fost momente uluitoare construite cu atâta măiestrie de muzicieni și formații, precum MARCIN WASILEWSKI TRIO, LESZEK MOŻDŻER, MARCIN PATER TRIO, BLAZZAJ, AUSTRIAN SYNDICATE, 7TH SENSE, CAMILLE BERTAULT & DAVID HELBOCK, PER MATHISEN & JAN GUNNAR HOFF FEAT NGUYÊN LÊ & GARY HUSBAND, MICHEL GODARD SOLO, MARTA POPOVICI și alții, daruri inestimabile ale Euterpei sub soarele capricios din Poiana Lupului.
You must be logged in to post a comment.