Masajul minte-suflet-trup sau… triada Elenei

Mi-am obișnuit cititorii cu faptul de a lăuda, promova și susține necondiționat oamenii, activitățile, situațiile care îmi lasă impresia posibilului, firescului, binelui… într-o lume tot mai strâmbă. Când spun necondiționat fix asta e: scriu fără să fie vorba de vreun beneficiu (precizare absolut necesară). Introducerea în subiectul propriu-zis va fi atipică, poate chiar mai lungă decât conținutul în sine și nu pentru că vreau să cred că (re)inventez eu roata, ci pentru că simt că este necesar.

Așadar…

Cu ani în urmă am început să caut locuri în care să mă relaxez fizic și psihic, ca orice persoană cu zile pline de responsabilități, activitate de la 7 la 19 sau chiar mai mult de atât, cu frământările, grijile și preocupările specifice cuiva cu 2-3 slujbe pe zi și cei 3, iar mai apoi, 2 copii acasă. Căutarea mea s-a lovit aproape întotdeauna de factorul esențial în toate demersurile cotidiene: omul. Omul nepotrivit, la locul (posibil) potrivit. Căci, nu-i așa, oriunde și orice am vrea să facem, depindem unii de alții. Suntem interdependenți, legați involuntar între noi, direct sau indirect, mai mult sau mai puțin. E un șir nesfârșit de verigi de care ne agățăm așteptările, dorințele, nevoile. Renunțarea a fost pur și simplu singura cale, atunci.

Astăzi am 46 de ani și 308 zile și de vreo 5 ani mă tot „plimb” între săli de sport, de masaj, saloane de coafură, manichiură-pedichiură, cabinete de nutriție etc. …Mofturi, ar spune unii, nu? Preocupări începute destul de târziu, ar spune femeile care înțeleg despre ce vorbesc. Desigur, nu găseam timpul necesar mie… Niciodată! Nu era o scuză, ci o realitate pe care am perceput-o ca fiind normală. Nu mă obligase nimeni să aleg acel stil de viață. Era ceea ce mă motiva și mă făcea să nu simt nici că puneam pe mine kilogram după kilogram, nici că inima ceda de la un an la altul, nici că durerile articulare mă puneau adesea în baston, cârje sau chiar pe un pat de spital, nici că uneori fiecare părticică din corpul meu urla după hidratare, mișcare, sănătate… Eu? Surdă! Eram prinsă în altele, mult mai „importante”. 2015 a fost anul în care am „abandonat”/terminat cu învățatul (adică la 42 de ani) și tot de atunci mă redescopăr.

Coafezele, maseuzele și manichiuristele cu care m-am intersectat de-a lungul timpului, s-ar încadra în următoarea listă de „calități”: excesiv vorbărețe, gâlcevitoare, telenoveliste, știriste alarmist-fataliste, nepunctuale, nepricepute, grăbite, spirit de precupețe, persecutate, veșnic nemulțumite de patroni, șefi sau, mai rău…, patroane-coafeze aflate mereu, dar mereu, în criză financiară. Și, cum știm că există și excepții… da, există, iar eu am avut norocul de a le cunoaște.

Pe scurt, așteptările mele de la asemenea locuri și oameni sunt relaxarea, liniștea, rezultatul final și mai ales sentimentul că am petrecut (și nu pierdut) cele câteva zeci de minute lângă un om NORMAL. Nimic altceva. Un om care să își facă bine treaba, fără să mă istovească emoțional.

Cine este totuși Elena și de ce apare în titlu, iar eu, deși sunt la al șaselea aliniat, încă nu pomenesc de ea? Mulțumesc pentru că m-ați răbdat! Ei, bine, Elena este cineva care există. Nu este un personaj imaginar, deși veți vedea că pare ireal! Da, Elena ființează, adică este una dintre puținele excepții. Doamna Elena are vreo 46-48, poate 50 de ani, este maseuză, lucrează la o sală de sport, Let’s Move (îi dau numele pentru că eu chiar cred în „omul sfințește locul” și deci, degeaba vorbești de un om dacă nu îl legi automat de un loc) și ea e complet „altfel” decât știm sau bănuim mulți dintre noi, cei care traversăm aceste rânduri.

Doamna Elena are agenda ocupată. Ca să ne înțelegem. Ce fac eu acum nu se cheamă reclamă, se cheamă adevăr demn de știut și, eventual, de urmat. Nu ai unde să te strecori în agenda ei decât dacă cineva renunță absolut obiectiv într-o zi la masaj. Am cunoscut-o prin 2017. M-au frapat încă de la prima întâlnire câteva aspecte care, vă jur, nu s-au modificat nici măcar o fracțiune cât de mică în plus sau în minus până astăzi (după o pauză mai mărișoară de-a mea din motive de sănătate, că îmi făceam chiar griji dacă o mai găsesc acolo).

Trăsătura definitorie a Elenei este zâmbetul. ZÂMBETUL curat, ăla natural, neschimonosit, neforțat. Apoi, o stare de bine absolut. Nu se plânge NICIODATĂ, nu o doare nimic, nu îi lipsește nimic, nu vorbește puțin, dar nici prea mult și, orice spune, e ceva ce neapărat are legătură cu tine (empatie) direct sau indirect. Râde. Tare, din suflet. Dă sfaturi cu mare atenție, cu măsură, cât să nu depășească pragul unei intimități anticipat intuită (inteligență). Doamna Elena știe bancuri și le spune „fără perdea”. Doamna Elena este o femeie elegantă. O poți vedea cu pălărie, cu rochie, cu sandale cu toc, cu accesorii potrivite ținutei. Doamna Elena nu este grăbită, iar 60 de minute uneori pot fi și 65! De muncă! Deși ea o numește nu muncă, ci „unt pe pâine”. Doamna Elena știe cât și cum să facă pe corpul tău în așa fel încât să nu fii vânătă din cap până în picioare, să nu te simți ca după o bătaie bună, să îți dorești să mai vii. Asta-i! Doamna Elena dă dependență. Una sănătoasă. Cea după care tânjim și atunci când e vorba de coafor, de manichiură, de tot ce ne conferă sentimentul de armonie interioară și exterioară.

Nu în ultimul rând, la doamna Elena muzica este ceea ce îi place ei, dar nu are cum să nu îți placă și ție pentru că în lista de artiști i-am identificat pe Julio Iglesias, Toto Cutugno, Patricia Kaas, Celine Dion, Elvis Presley etc. Volumul audiției din clarobscurul elegant al micuței camere de masaj este ales cu dibăcie, astfel încât planurile sonore vocal-directe (ale noastre) să nu se suprapună cu cele ale aparatului și nici invers!

Da, nu am greșit titlul. Aceasta este juxtapunerea între cele trei elemente, respectiv minte, suflet și trup în contextul unei activități care pentru mulți, cel puțin în România, încă pare un moft și nu o necesitate: masajul. Iar Elena, Doamna Elena, este omul care știe să le pună în aceeași ecuație cu dibăcia unui artist desăvârșit.