Despre familie, iubire și credință cu Pr. Felician Tiba

Era o zi ploioasă din toamna anului 2016. Pe vremea aceea eram în primul an de studenție, dar vremurile m-au găsit atunci acasă, la Răducăneni. Încă de duminică, părintele paroh anunțase la finalul liturghiei, vestea potrivit căreia comunitatea noastră va fi vizitată timp de câteva zile de către pr. Felician Tiba.

Aflasem despre dumnealui că face niște predici extrem de frumoase, pline de sens, vindecătoare și că este ca un povestitor pe care îl asculți ore în șir, fără să te plictisești sau să pierzi cursul celor prezentate. Așa că, m-am dus și eu la toate acele liturghii ce s-au celebrat seară de seară, trei zile consecutive. Am rămas profund impresionată de transparența celor spuse, o limpezime care a scos în evidență cât suflet și sens aveau toate acele cuvinte care nu încetau să bucure credincioșii aflați acolo.

Nu o să vă spun mai multe, deși pot scrie cu mare drag pagini întregi despre pr. Felician, dar vă las vouă, dragi cititori, bucuria de a savura răspunsurile la întrebările pe care i le-am adresat.

Părinte, când a hotărât tânărul Felician Tiba că drumul preoției este cel pe care dorește să-l urmeze?

O să rămâneți uimiți, dar eu nu m-am gândit niciodată să devin preot! În anul 1988, imediat după terminarea anului școlar, împreună cu un prieten, ne-am dus la Miroslava, lângă Iași, să lucrăm la vie pentru a avea banii noștri. Aveam 14 ani! Acolo, din cauza comunismului, erau câteva tinere care, sub pretextul că lucrează la fermă, în realitate se pregăteau să devină măicuțe în Congregația „Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot”. Într-o zi, una dintre aceste tinere mi-a spus: „Tu ar trebui să mergi la seminar să te faci preot, că prea…”. Și a lăsat un fel de puncte de suspensie, fără să mai completeze nimic. Pe moment am râs copios, dar treptat mi-am spus: „De ce nu?!”. Trei ani mai târziu, după căderea comunismului, eram la poarta Seminarului din Iași, unde am și fost admis, iar după opt ani am fost consacrat preot. Partea frumoasă e că din acel moment eu nu am mai întâlnit-o și nici nu am mai știut nimic despre acea măicuță, până la liturghia hirotonirii mele ca preot. Se întâmpla după unsprezece ani!

Lumea care vă cunoaște asociază adesea numele dumneavoastră cu termenul de „familie”. Ce ne puteți spune despre acest lucru? Și încă un fapt remarcabil: majoritatea tinerilor, viitori soți, îl cunosc pe părintele Felician. Așa e?

Da, din păcate, asocierea mea cu familia începe pe fondul unei mâhniri profunde cu privire la familie. La începutul preoției mele am fost chemat urgent într-o familie unde aveam să văd cum un tată își bătea cei patru băieți într-un mod groaznic, iar motivul era unul pueril: „E mai bine să vă învăț eu acum ce e respectul față de tată, decât să vă bateți voi joc de mine când eu o să fiu neputincios!”. Atunci am scris primul articol în revista noastră diecezană „Lumina creștinului” cu privire la violența părinților față de copii. Iar de atunci, anul acesta se împlinesc 20 de ani de când, lunar, public un articol dedicat familiei în această revistă. La un moment dat, pe acest fond, „că tot scrii despre familie”, PS Petru Gherghel, acum episcop emerit al Diecezei de Iași, m-a trimis să studiez Teologia Căsătoriei și a Familiei la Roma, unde se află un Institut special fondat în acest sens. După ce am terminat doctoratul, în anul 2013 m-am întors și de atunci am făcut de șase ori ocolul pământului, atât am mers pentru binele familiei și al tinerilor care se pregătesc pentru viața de familie. Poate de asta mă și cunosc tinerii…

Dacă ar fi să compuneți o definiție a familiei, cum ar suna aceasta din perspectiva dumneavoastră?

Simplu de tot, „locul în care Dumnezeu, care este iubire, vrea să se simtă acasă!”

Care credeți că sunt cele mai importante trei principii în viața de familie?

În primul rând cei doi soți să știe că sunt darul lui Dumnezeu, unul pentru celălalt. Al doilea, să nu uite că au fost chemați să-și stea alături „și la bine, și la greu” sau mai ales la greu. Și trei, să nu uite că a iubi înseamnă „a da sens existenței celuilalt!”. În acest sens, pot înlocui foarte bine expresia „Te iubesc” cu „Ce bine e că exiști!”.

În ceea ce îi privește pe viitorii soți, de ce credeți că ar trebui să țină cont, mai ales la începutul vieții de familie?

Bărbatul să nu uite niciodată că efortul depus pentru a cuceri fata în perioada logodnei (exemplul bun, vorbele dulci, îmbrățișările, sărutările, ieșirile împreună etc.) în viața de familie trebuie dus la infinit, până când moartea are să-i despartă. Iar femeia să înțeleagă că bărbatul nu are nevoie de mult, de multe ori e de ajuns și o simplă mângâiere, un zâmbet din partea ei, mai ales când acesta este obosit. Să evite „fața de piatră” și să nu-l cicălească mult, mai ales când acesta e supărat!

Am o curiozitate, părintele Felician are emoții atunci când predică?

O să rămâneți uimiți, dar dacă în perioada studiilor din Seminar am avut vreo teamă, dusă până la fobie, aceasta a fost teama de predică. Nu puteam să-mi închipui că poți vorbi cinci minute fără să te uiți pe vreo hârtie. Din ziua în care am fost hirotonit diacon și apoi preot, dacă am ceva în care mă regăsesc cel mai bine la Sfânta Liturghie, sigur, dincolo de momentul profund al „Prefacerii” (transformarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Isus Cristos), aceea este predica. E un fel de „extaz” în care pierzi noțiunea timpului și te regăsești doar în ochii sclipitori ai celor care te ascultă, în mimica feței lor și în mișcările corpului pe care ei nici nu le realizează. Restul e doar Duhul Sfânt care se folosește de capacitățile predicatorului…

A fost pr. Felician Tiba vreodată neputincios în fața convingerilor nefondate ale anumitor enoriași?

Oh, de multe ori! Mă gândesc mai ales la soții care sunt în prag de divorț. E atât de greu să-i convingi să-și mai dea o șansă… În acele momente nu se mai gândesc nici la copii, nici că au fost atâtea momente frumoase între ei, nici la efortul pe care l-au făcut să fie împreună. Sunt plini de ură și se disprețuiesc atât de mult unul pe celălalt, încât te și întrebi dacă așa ceva e posibil între doi oameni. Și apoi, mai sunt acei oameni pe care nu-i interesează nici măcar ideea de Dumnezeu, darămite Dumnezeu ca atare.

Care considerați că este cea mai importantă realizarea a dumneavoastră de până acum?

Că fac ceea ce îmi place! Poate părea un clișeu, dar eu mă simt în culmea fericirii că sunt preot și pentru că în calitatea pe care o am pot să fac atâtea lucruri frumoase.

Ce considerați că vă împlinește cel mai mult?

Preoția, pe care n-aș da-o pe nimic altceva în această lume!

Organizați adesea fel și fel de întâlniri, fie cu tineri, fie cu familii, fie cu persoanele văduve, ce ne puteți spune despre acestea, despre scopul lor, despre modul de pregătire și desfășurare?

Trebuie să spun din capul locului că toate aceste întâlniri au pornit de la un pariu cu mine însămi. După cei patru ani petrecuți la Roma, unde am studiat, așa cum am spus, Teologia Căsătoriei și a Familiei, fiind primul preot din Dieceza de Iași cu această specializare, pentru mine revenirea acasă era o adevărată provocare. Ce ar fi putut să facă în domeniul familiei un preot care nu este căsătorit și care, așa cum spun unii, ce știe el ce înseamnă familia? Tocmai de aceea, la întoarcerea de la Roma am organizat un mare Simpozion la Institutul Teologic din Iași, unde am invitat familii din toată Moldova. Gândul pe care l-am avut organizând acest eveniment a fost următorul: „La întoarcere trebuie să dau un «bum» puternic în Dieceză. Trebuie să organizez ceva de amploare, așa încât să fiu forțat să continui și după, altfel, mai ales preoții aveau să spună: „Hm, s-a întors și ăsta!”. Iar de atunci nu m-am mai oprit… Sau, ba da, m-a oprit coronavirusul, dar sper că nu pentru mult timp. E atâta nevoie de astfel de întâlniri, de momente în care familiile să fie împreună, să audă diverse experiențe și să împărtășească din propria experiență.

În acest sens, în fața casei părintești din Oțeleni, județul Iași, am construit o copie a turnului Eiffel pe care am pus un grup statuar cu Sfânta Familie de la Nazaret, tocmai pentru a arăta că familia trebuie să fie mereu la înălțime.

Este rugăciunea importantă în viața noastră?

Rugăciunea e ca și cum i-ai spune persoanei pe care o iubești: „Te iubesc!”. Nu se roagă sau nu înțelege rostul rugăciunii doar cel care nu iubește sau care nu știe ce înseamnă să fii iubit!

Care este sentimentul pe care îl aveți atunci când vă reîntâlniți cu foștii logodnici, actuali soți și poate chiar părinți?

Poate e prea mult spus că mă simt „mândru”, cred că mai degrabă împlinit! Deja sunt opt ani de când coordonez pastorația familiei în Dieceza de Iași, iar unii din primii tineri care au participat la cursurile de pregătire pentru căsătorie au și trei copii. Îmi place să-i văd așa, să-i ascult, să le văd firele de păr alb și începutul de riduri. Îmi place să le văd copiii cum zburdă prin jurul lor, cum îi strigă „mamă” și „tată”. Într-un fel mă simt parte din fericirea lor. Iar dacă mai sunt și cu fața senină, înseamnă că au înțeles ce am vrut să le spunem atunci când au participat la cursurile pentru logodnici.

O recomandare pe care o faceți comunităților în care activați și care ar putea fi făcută și cititorilor revistei noastre?

Da, dragi cititori soți, ce vă costă să vă iubiți? Dacă cineva v-ar pune să cărați pietre, pietrele sunt grele, dar în „fișa postului” dumneavoastră ca oameni și soți scrie o singură datorie: aceea de a vă iubi! Deci, iubiți-vă mult și frumos!