Viața trece… ce rămâne după noi?
Încep să simt că îmbătrânesc mai ales când aud că mor unii sau alții. Și mă refer la cei oarecum apropiați de vârsta mea. De fiecare dată când aud de un astfel de sfârșit, omul acela îmi trece prin fața ochilor exact așa cum l-am perceput în timpul vieții. Unii, deși au zăbovit pasager în umila mea existență, mi-au adus urlete înecate de durere… Fără să îmi fie rude. Alții m-au făcut să înțeleg faptul că sigur nu sunt un bun creștin.
Dacă în viață ai jignit, ai trăit în aroganță, dacă te-ai crezut Dumnezeu pe pământ, dacă ai irosit șansa de a fi om bun cu mine și cu alții, dacă ai pândit greșeli, dacă nu ai ezitat o secundă să faci rău „cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta”… nu te aștepta să mă înduioșeze plecarea ta, acolo unde nu este întristare, durere și nici suspin. Fără să vreau mă gândesc că ai putea fi excepția și că, prin trufia-ți caracteristică, și acolo să semeni durere, întristare și suspin.
Nu cred că îți vor cânta îngerii. Nu cred că vei simți mireasma ramurilor de finic. Nu cred că vei putea străbate văzduhul celui de-al treilea cer…
Iar eu… până la întâlnirea de dincolo, rostesc în gând cu Sfânta Cruce în suflet și în inimă: Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.
Iert? Poate… dar nu uit.
You must be logged in to post a comment.