De dimineață, în Sfântă zi de Duminică.
Nu spun că le știu pe toate, doar că… ascultați la mine: ca să iau decizii corecte în viața mea, mai întâi am greșit și nu de puține ori. Pentru asta îți trebuie timp. Să ai timp să greșești și să ai timp să înveți din greșelile altora și mai ales din greșelile tale. Eu singură, vă spun drept, nu aș fi reușit! În nimic! Responsabili sunt puișorii mei. Cel de 17 ani și cel de 24. Ca părinte, am pornit cu înverșunarea „copchilu’ fași și-i zîc eu”… Bată-le să le bată de atavisme, reminiscențe, cum vreți să le spuneți! Nu a durat foarte mult greșeala asta pentru că, Slavă Cerului, am de-a face cu doi copii care sunt exact ce-mi trebuia ca să cresc ca o mamă normală. Mai pe scurt, m-am lăsat crescută de ei. Mai cu vorba bună, mai cu suspine, nu contează! Eu cred că sunt o mamă bine crescută de copiii mei. M-au învățat să iert, să fiu bună și să îmi cer iertare. Bine… să nu ne închipuim că m-au educat în așa fel încât să fiu doar lapte și miere! Să vezi scorpia când se dezlănțuie… Mamă, nimic nu-mi stă în cale! Pfoaaaai! Na, glumesc și eu ca „tât omu’ cu țâglili pi casî”. De fapt, nu glumesc. Când vreau, pot fi și scorpie. Tot „vina” lor e.
Deci, copiii mei au (genetic) noțiunea măsurii, a ridicolului, sunt pragmatici și, deși pot părea adesea derutați, știu precis ce vor. Cum m-au crescut, așa mă au! Nu zice așa și într-o reclamă? Și „înghesuiți” ne-au acceptat să stăm noi părinții, și „bibelourile, tot sunt jucării și ele”… Pe cuvânt!
Azi este despre libertatea de a alege după căutări și multe întrebări cu foarte multe necunoscute! Azi este despre capacitatea noastră, a adulților de a ne raporta la nevoile și adevărata fericire a copiilor noștri. Cred că astăzi este despre ea. Copila mea minunată care a studiat pianul de la 5 ani cu niște rezultate minunate, care a cochetat cu Compoziția fiind premiată la două concursuri de profil, cea care a jucat teatru inclusiv în festivaluri serioase, cea care lucrează handmade cu o răbdare și o fortă a detaliului de invidiat, cea care a făcut și taekwondo, copchila mea care, după 9 ani de pian, când deja era în anul I de liceu, a venit acasă și mi-a spus: „Mama, eu nu mai vreau să fiu la pian!” și cred că a și zbughit-o din fața mea. Sau poate o fi rămas, poate o mai fi spus ceva, nu știu, eu oricum nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic. 🙂
Au urmat câteva zile în care toate oalele din casă sunau a fulgere și tunete! Nu știu de ce. Toată sarea și tot piperul au dispărut subit de peste tot, inclusiv din camera unde stă țanțoș un pian alb, cu coadă! Scurtă! Și ce coadă! De Petrof!
În fine, după lungi războaie duse eu cu mine, la ore la care alții visează cai verzi pe pereți (că el, el, știm cine e el, absolvent de 12 ani de pian, nici nu voia să audă), deci, într-una din zile am mai auzit și: „Mi se pare că nu ați înțeles! Mă mut la Canto, vreau să mă dezvolt și pe latura asta și voi studia în continuare pianul! Sper că nu ați înțeles că nu vreau să mai cânt la pian. Nu vreau să am «obligații» în relația cu pianul, ci vreau să cânt cu plăcere!”. Am știut instantaneu că așa va fi. Ea e copilul care vorbește fix când trebuie și cum trebuie. Zice ce știe că vrei să auzi, dar și face. M-a crescut să o cred, să fiu de acord cu ea, să îi accept schimbările de opinie, dacă ele fac parte din deciziile importante ale vieții, să tac, să aștept, să o las să fie ea.
A trecut un an. Un an al alinierii planetelor din familia noastră. Copila mea cântă zilnic la pian, studiază la școală cu o profesoară blândă și cu picioarele pe pământ (prof. Anca Opaiț), ora fiind de fapt un cumul de noi descoperiri prin descifrări la prima vedere de partituri de tot felul, copila mea cântă zilnic cu vocea fiind atașată de mersul la orele de studiu și de lucrările propuse de profesoara ei de canto (prof. Daniela Mihaela Ciocoiu), copila mea are câte un fir de timp și pentru handmade și pentru lectură și pentru teatru și pentru ea, chiar să facă și un bănuț al ei, fie din acompaniament pian, fie din handmade, fie din fotografie, acel timp al nostru atât de important pentru echilibrul cotidian. Că așa a vrut ea. Dintotdeauna.
Cred că cel mai mare câștig al acestei povești este că fata mea are o mamă care îi este prietenă. Și un tată care se bucură pe zi ce trece de alegerile făcute de copila lui. Să îți vezi florile crescând frumos, în armonie și în rezonanță cu frumosul universal e o mare, mare binecuvântare!
Așa arată Eva-Maria mea înainte de a acompania la pian Corul Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași la etapa județeană a Olimpiadei Naționale Corale (2.03.2019). Câtă bucurie și drag se vede pe chipul ei! Cu câtă asumare și-a așezat fiecare colțișor al partiturii, fiecare deget pe fiecare clapă a pianului, fiecare respirație cu respirația corului și a dirijorului (profesor, solist de operă Gabriel Gheorghiță), reușind să pună umărul la obținerea punctajului maxim de 100 de puncte, ducând astfel mai departe muzica corală și numele liceului spre următoarea etapă a olimpiadei… Un fir de contribuție, dar un munte de satisfacție!
În viață e vorba despre alegeri, despre a avea răbdare, despre a lăsa de la tine, despre a nu crede că dacă ești părinte deții nu știu ce adevăr, despre a fi înțelegător, despre a alege bine între dorințele și proiecțiile tale în raport cu fericirea copilului tău…
You must be logged in to post a comment.