Toma Hogea: „Teatrul înseamnă iubire, comunicare, emoție, schimb de idei, de gânduri, de sentimente…!”

Vrăjitor, spân, profesor, doctor, bufon, pitic, primar, lup, vânător, căluț, clovn, cântăreț, general, prinț, REGE! Zeci de roluri în peste 40 de ani de activitate artistică în care a fost și regizor și scenarist și muzician și tot ce poate însemna scena de teatru! Partituri din epoci diferite, abordări dintre cele mai originale, pline de personalitate și covârșitoare expresivitate.

Toma Hogea.

A absolvit Liceul de Muzică și Arte Plastice din Botoșani (Secția instrumentală-vioară), apoi Academia de Arte „George Enescu” din Iași – Facultatea de Compoziție, Muzicologie, Pedagogie muzicală și Teatru (Specializarea – Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete, fiind astăzi Doctor în Artele spectacolului. A colaborat cu teatrele din țară, dar și cu instituții de cultură din afara granițelor țării, a lucrat în televiziune, la radio, a jucat în filmul artistic „Încrederea” (scenariu și regie Tudor Mărăscu, 1987-1988), având rolul principal; semnează pentru peste 350 de scenarii radiofonice, dar cunoaște și bucuria de a dărui mai departe cu măiestrie, fiind profesor la Universitatea de Arte din Iași, Lector universitar la Catedra de Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete și Catedra de Canto. Scrie versuri și literatură de specialitate. Este premiat pentru o multitudine de ipostaze de la actor, la regizor, scenarist, muzician etc.

Toma Hogea reprezintă un reper în teatrul românesc, în cultura neamului nostru. Pornind de la pregătirea profesională, continuând cu activitatea susținută în special în arealul teatrului pentru copii (dar nu numai), urmărindu-i diversitatea repertorială abordată de-a lungul a zeci de ani, precum și cărările pe care a ales să le bătătorească, dar mai ales observându-l pe scenă, nu poți decât să fii bucuros că ești contemporan cu un astfel de ARTIST. Asumarea fiecărei respirații, a fiecărui zâmbet, strigăt, pas, oftat, cântec, cuvânt, bocet, a fiecărei lacrimi…înseamnă viață! Vibrație, emoție, zbucium. Au fost momente când am plâns urmărindu-l pe scenă. Uneori și în afara ei. De drag. Știam că are multe să ne spună…și ne-a spus! Cu un soi de inocență, cu sinceritatea specifică artistului veritabil, operă de artă șlefuită prin multă cunoaștere, experiențe și experimente diverse… Un căutător. Un dăruitor al propriilor descoperiri, mânat de credință.

Mi-am propus să începem cu azi, îndreptându-ne către ieri, ca mai apoi să ne purtăm rândurile către mâine: „40 de ani dintr-o viață, închinată scenei și oamenilor”, Ateneul din Iași la premiera spectacolului „Alegerea”, 2017. Ce înseamnă de fapt această Diplomă de onoare „40 de ani dintr-o viață, închinată scenei și oamenilor”?

Ca să vă povestesc câte ceva despre cei 40 de ani de carieră artistică, firesc și onest ar fi să începem cu…începutul! În stagiunea 1977-1978 am debutat la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani în spectacolul „Jocul de-a vacanța” de Mihail Sebastian, rolul Jeff, într-o regie remarcantă, o adevărată lecție de teatru a doamnei Zoe Stanca Anghel, ea fiind unul dintre mentorii de vârf ai școlii teatrale românești. Era un OM bun, modest, sensibil dar ferm, cald și răbdător, echilibrat și exigent, de-o inteligență și de-o cultură deosebită, un adevărat profesionist. Cu alte cuvinte, debutul meu teatral s-a produs sub o stea norocoasă: într-un teatru cu o trupă de actori talentați, cu un personaj adecvat vârstei (Jeff), un colectiv de actori generoși, dornici să-mi dăruiască din știința și talentul lor. „Jocul de-a vacanța”, fiind un spectacol muzical (compozitor Edmond Deda), mărturisesc, cu modestie, că cei doisprezece ani de muzică mi-au ușurat oarecum munca, vis-a-vis de acel personaj, de orice partitură muzicală cu care m-am întâlnit pe parcursul celor 40 de ani de teatru. Pregătirea muzicală din școală m-a format, mi-a călit și cizelat sufletul, m-a sensibilizat, mi-a așternut o cultură muzicală și, mai presus de toate, m-a ordonat/m-a disciplinat, ca OM și ca ARTIST!

Pe principiul că nimic nu este întâmplător în viață, în anul 1980 am părăsit Teatrul „Mihai Eminescu” și familia mea (fiind singur la părinți, mama mea, care m-a divinizat, a muncit zi și noapte, făcând sacrificii inimaginabile pentru a-și vedea „băietul, OM cu carte”!) ajungând la Teatrul pentru Copii și Tineret din Iași. Două decenii m-am bucurat de „statutul privilegiat” de Prinț, de Făt-Frumos, de roluri pline de candoare și inocență cum ar fi: Nică din „Amintiri din copilărie”, Gheorghiță din „Baltagul” sau Guliță din „Chirița în Iași” etc.

Am fost și sunt un ARTIST cu mare noroc! Am avut șansa întâlnirilor fericite în decursul celor 40 de ani de teatru: cu texte importante/valoroase atât din literatura clasică, cât și cea universală, cu regizori și scenografi de mare ținută artistică, dăruiți întru totul scenei și actorilor, cu compozitori și coregrafi din vârful ierarhiei artistice. Toate aceste întâlniri teatrale fericite m-au format, m-au îndrumat spre ascensiune, fiecare întâlnire/șansă, contribuind eficient la evoluția mea artistică.

Au fost ani de trudă grea. Și acum îmi amintesc de cei zece ani de autofinanțare (1979-1989). Cu certitudine a fost cea mai cruntă, cea mai neagră perioadă a artiștilor din România. Zece ani în care am jucat zi de zi câte patru spectacole; nu exista noțiunea de «zi liberă», ajungând la „performanța” de 700-800 de reprezentații într-o stagiune…da, credeți-mă pe cuvânt, așa a fost! Probabil că doar tinerețea, dragostea și devoțiunea reală pentru scenă, pentru copii ne-au dat energia necesară de a traversa o astfel de etapă, un astfel de timp…! Au fost 40 de ani de împliniri și neîmpliniri, de bucurii reale, de nenumărate roluri care mi-au menținut forma fizică, mentală și emoțională la cel mai înalt nivel!

În urmă cu douăzeci de ani m-am întânit, pentru prima dată, cu un text (,,Baltagul” de Mihail Sadoveanu), într-o nouă ipostază, cea de regizor, împreună cu scenografa Rodica Arghir de la Teatrul Național din Iași și compozitoarea Anda Tăbăcaru Hogea. Începând de atunci am „recidivat” de nenumărate ori, bucurându-mă și împlinindu-mi sufletul/spiritul, de experiențe teatrale unice care au culminat cu ultima premieră a acestui an, „ALEGEREA” de la Ateneul din Iași.

Spuneam, la începutul mărturisirii, că am debutat în teatru sub o stea norocoasă. Acest lucru mi s-a reconfirmat și de această dată, oferindu-mi-se șansa de a regiza, de a da viață unei pagini de istorie, purtând semnătura: Regele Mihai I și Regina Ana ai României! Recunosc, cu sinceritate, modestie și smerenie că totul a fost un moment divin: întâlnirea cu acest text (în premieră națională), cu echipa de artiști și, nu în ultimul rând, miza momentului/a premierei, cu reprezentanți ai Casei Regale! Sunt onorat de încrederea atribuită, de bucuria și plăcerea de a fi lucrat cu actori de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” și Ateneul din Iași, cu instrumentiști, coriști și soliști ai Operei Naționale Române din Iași. Cred că sunt un om iubit de Bunul Dumnezeu (recunosc că am simțit ocrotirea și dragostea divină, concret, de nenumărate ori), de aceea mi s-a oferit acest DAR DIVIN ca, la cei 40 de ani de teatru, să montez spectacolul „ALEGEREA”! Nu-mi rămâne decât, cu smerenie și recunoștință să mulțumesc Ateneului din ași, managerului Andrei Apreotesei, pentru gestul domniei sale, pentru surpriza (plăcută) de a-mi oferi în seara premierei o Diplomă de Onoare pentru 40 de ani dintr-o viață închinată scenei și oamenilor, pentru încrederea în mine, ca OM și ca ARTIST!

Uitându-mă cronologic, începând cu anul 2004, cu câteva excepții, premiile obținute pentru regie, pentru scenariu, interpretare, cel mai bun spectacol, diplomele de excelență etc. vin din afara granițelor țării. De ce?

Interesantă întrebare, foarte interesantă! Mda… de foarte multe ori m-am tot gândit la acest aspect „bizar”! La prima vedere/lecturare a palmaresului meu, în care predomină premiile internaționale, într-adevăr, pare „ciudat” faptul că, în țară, valoarea și munca unui artist (indiferent că este actor de cinema, actor de dramă, actor păpușar, cântăreț etc.), sunt mult mai puțin respectate și răsplătite, din diverse considerente, spre deosebire de festivalurile din afara țării …! E trist, dar…real!

În primul rând, majoritatea festivalurilor din țară (aici, mă refer, cu precădere, la festivalurile de gen, artă păpușărească), nu mai sunt festivaluri cu palmares…! Este bine cunoscut faptul că un festival cu palmares implică un buget mult mai mare și cheltuieli suplimentare, cum ar fi: un juriu de specialitate pentru preselecția spectacolelor, un juriu de specialitate pe parcursul derulării festivalului (cinci sau șapte specialiști, remunerați), trofeele festivalului, plus premiile câștigătorilor, toate acestea implicând, un buget suplimentar. Îmi amintesc cu plăcere și nostalgie de atmosfera festivalurilor trăite înainte de 1989 și doresc să fiu foarte bine înțeles! NU sunt nicicum un nostalgic a comunismului, departe de mine acest gând, acest sentiment! Și totuși, în acea perioadă festivalurile aveau o cu totul altă viață, alt suflu, altă energie; aveau profunzime, suflet și multă emoție. O să exemplific, doar pentru a fi cât mai bine înțeles: actorii fiecărei trupe participantă într-un festival de cinci-șapte zile aveau posibilitatea de a fi martori, pe întreaga perioadă a festivalului, la toate producțiile teatrale. Dragii mei cititori, am avut șansa de a trăi, de a mă bucura și de a-mi împlini sufletul/spiritul, de nenumărate ori, la astfel de „sărbători teatrale”! Faptul că actorii aveau posibilitatea de a vedea spectacolele tuturor colegilor din țară, faptul că în fiecare seară se analizau și se comentau, la modul cel mai elegant, civilizat și profesionist producțiile vizionate, îți dădeau senzația că ești partipant la un curs de teatru, la o școală „vie” de artă păpușărească. Voi enumera câteva nume sonore care ne „vrăjeau” cu slovele lor seară de seară: Ileana Berlogea, Rodica Dianu, Ernest Mașek, Dinu Kivu, Valentin Silvestru, Margareta Niculescu, pe lângă o garnitură puternică de regizori, scenografi, coregrafi, compozitori…! Analizele lor estetice, teatrale, sunau atât de frumos, atât de melodios, erau atât de captivante, încât parcă ascultam „povești de seară”, nicidecum discursuri teatrale. Și, cu toate acestea, erau extrem de obiectivi, de severi în analizele lor dar, aveau un limbaj atât de elevat, atât de bine punctat, încât nimic nu era deranjant… „tonul face muzica”! Așa erau festivalurile odinioară… Era o imensă bucurie de-a ne revedea cu toții, ne bucuram de munca fiecăruia, cu sinceritate și drag și, de ce nu, de premiile fiecăruia. Am făcut aceste destăinuiri reale, pentru a fi, eventual, înțeles de ce sunt …un nostalgic!

În țară nu mai există decât trei festivaluri de gen, cu palmares: Festivalul Internațional ImPuls al Teatrului „Țăndărică” din București, Festivalul Internațional „Gulliver” de la Galați și Festivalul Internațional „Merlin” de la Timișoara, în rest toate celelalte festivaluri din țară (cu participări internaționale) sunt fără palmares, iar actorii nu mai au șansa de a se bucura de nimic. Fiecare trupă participantă ajunge în orașul respectiv, joacă, urmând ca a doua zi să se reîntorcă, fiecare în urbea sa, dispărând astfel orice fel de comunicare. Nimeni nu mai reușește să se bucure de munca colegilor de breaslă, dar…spunem, cu mândrie și cu tărie, că am participat la festivaluri…! Să fim serioși!

Teatrul înseamnă iubire, comunicare, emoție, schimb de idei, de gânduri, de sentimente…!

Cred că m-am îndepărtat de la întrebarea dumneavoastră deosebit de originală, dar…am simțit nevoia unei mărturisiri de suflet! Povestindu-vă despre atmosfera din interior a festivalurilor din țară, probabil că am și răspuns la întrebare!

În străinătate, la toate festivalurile la care am participat, absolut la toate, au fost și sunt cu palmares… specialiștii acreditați au considerat de cuviință că munca mea, ca actor și ca regizor, merită să fie răsplătită. Așa mi-am îmbogățit palmaresul/sufletul, muncind mult, foarte mult! Cea mai mare surpiză pentru mine a fost Premiul UNITEM din Republica Moldova, pentru Cel mai bun spectacol al anului, „Flautul fermecat”, montat de mine la Teatrul Republican „Licurici” din Chișinău. Fiece apreciere face bine oricărui creator, face bine sufletului, minții și spiritului…este  gura de oxigen necesară fiecăruia, este raza  de lumină, de speranță, a… Creatorului!

Care sunt pârghiile și care este limbajul ce leagă arta păpușarului din România de arta păpușarului din diferite colțuri ale lumii? Are păpușa/marioneta capacitatea de a „vorbi” în orice limbă?

Din cele mai vechi timpuri, studiile de specialitate ne arată că orice PĂPUȘĂ, indiferent de mărime, formă, culoare, stil de mânuire etc. a fascinat universul oricărui copil de pretutindeni! Limbajul teatral păpușăresc este și va rămâne unul universal, spre deosebire de teatrul de dramă, unde cuvântul și trupul actorului sunt elementele/„instrumentele” principale de exprimare scenică. În teatrul de animație, PĂPUȘA sau orice ELEMENT ANIMAT, devin „instrumentele” de operare scenică cu ajutorul cărora actorul păpușar se desfășoară. Dacă MUZICIANUL ne încântă sufletele cu ajutorul instrumentul său, PICTORUL ne cucerește prin paleta sa de culori, BALERINUL trăiește și ne emoționează cu ajutorul poantelor sale, SCULPTORUL ne oferă lucrări impresionante din blocul său de piatră sau de bronz, DIRIJORUL, de la pupitrul său, ne oferă o lecție de muzică, ajutat fiind de partitura sa și de baghetă, …ACTORUL PĂPUȘAR trăiește și se exprimă scenic cu trupul său, cu mâinile sale de „vrăjitor”, mânuind și însuflețind orice element: pânză, obiect, recuzită, păpușă, marionetă etc.! În teatrul de animație cuvântul este „suport” al acțiunii ce susține și ajută la desfășurarea actului scenic, elementul animat sau păpușa devenind eroii principali în spatele cărora actorul păpușar vorbește, trudește și însuflețește acel obiect/păpușă, făcând-o credibilă și, de ce nu, vie!

PĂPUȘA rămâne PĂPUȘĂ, indiferent de locul geografic, de spațiul de desfășurare, de limbaj, de religie. EA este misterioasă, EA are puterea de seducție absolută! PĂPUȘA poate exista, poate trăi și fără cuvinte, doar cu ajutorul unei coloane sonore, bine selectată, de aceea, muzica în Teatrul de Animație nu este doar parte integrantă din actul scenic. Muzica poate fi „personaj”. Muzica este fundamentală!

Am avut șansa, în decursul celor 40 de ani de carieră artistică, să colind lumea cu, și fără spectacole, descoperind universuri teatrale și moduri de exprimare scenică diferite, culturi diferite, stiluri de mânuire diferite (de la cea mai mică păpușă, tip bibabo până la păpușile supra-dimensionate) dar, toate la un loc având, de fapt, același rol: acela de a educa copiii, de-a le înnobila sufletele/spiritul fiecăruia. Doar cu ajutorul păpușilor!

PĂPUȘA, înainte de a vorbi, EA trăiește, prin gesturi, prin priviri, prin atingeri, prin energia și emoția sa divină, susținută și însuflețită, cu modestie, cu altruism și generozitate de „umilul” ACTOR PĂPUȘAR!

Cred că nu există copil care să nu vă fi aplaudat în numeroasele roluri pe care le-ați jucat la Teatrul pentru copii „Luceafărul”… Au trecut 33 de ani de când ați început aici, la Iași. Unii dintre micii spectatori de ieri sunt astăzi părinți. Cum e să îi vedeți pe copii crescând, evoluând și devenind adulții ce-si aduc la rândul lor copiii la teatru?

Într-adevăr, recunosc cu toată sinceritatea că publicul m-a răsfățat! În tinerețe rolurile erau de așa natură (Prințul din „Prinț și cerșetor”, Prințul din „Cenușăreasa”, Prințul din „Frumoasa din Pădurea adormită”, Prințul din „Albă ca Zăpada” etc.) încât, majoritatea copiilor, la finalul spectacolului, năvăleau pe scenă, copleșindu-mă/ne cu îmbrățișările lor, cu aplauzele lor. Zilnic plecam din teatru „împovărat” cu brațele pline de flori. În perioada 1977-1988, până s-a finalizat construcția clădirii Teatrului „Luceafărul”, am jucat pe scena Casei Tineretului, o sală cu 750 de locuri, deci 750 de suflete cu ochișorii larg deschiși de uimire, de spaimă, de curiozitate, de fericire, ațintiți asupra noastră! E greu, e foarte greu de tradus prin cuvinte stările și emoțiile trăite datorită publicului nostru – COPIII!

Spre deosebire de teatrul de dramă, publicul teatrului de animație este foarte divers: în primul rând sunt copiii, apoi părinții, frații mai mici sau mai mari, bunicii, educatorii, profesorii, astfel încât, toate categoriile de vârstă, mai devreme sau mai târziu, au trecut pragul teatrului. Copilul din sala de spectacol, contrar vârstei sale, rămâne un spectator extrem de sever. Copilul nu acceptă jumătăți de măsură, nu iartă, nu poate fi păcălit, nu face compromisuri, cu atât mai mult, generația de astăzi…!

În altă ordine de idei, doresc să punctez un aspect deosebit de important, vis-a-vis de relația actor-spectator: dacă actorul știe să-și construiască cu știință, cu adevăr, cu sinceritate, cu emoție și cu profesionalism fiece personaj, acel actor are toate șansele de a deveni „vedetă” în sufletele copiilor. Iubirea sinceră, necondiționată a copiilor este inegalabilă. Este unică!

Tinerii care mă răsplăteau cu aplauze la finalul spectacolelor („Mări sub pustiuri”, „Sânziana și Pepelea”, „Chirița în Iași”, „Baltagul” prin anul 1980), spectacole montate special pentru ciclul gimnazial, revin astăzi în Teatrul „Luceafărul” cu copiii lor și chiar cu nepoții lor. Fiecare reîntâlnire cu tinerii de odinioară înseamnă emoție maximă și multe, multe lacrimi de bucurie. Prin natura profesiei de actor păpușar ești deschis contactului cu toate categoriile de vârstă. Nu este comod, nu este la îndemâna oricui dar, este o profesie super ofertantă, iar munca bine făcută este apreciată și răsplătită la justa ei valoare de semenii urbei!

Aș fi ipocrit să nu recunosc că este plăcut și măgulitor să fii recunoscut pe stradă de cei mici și de cei mari, să-ți intersectezi privirea cu ochii copiilor, iar aceștia, fascinați de surpriza întâlnirii, încep să reacționeze fiecare în felul său…! Este minunată și reconfortantă orice reîntâlnire pe stradă cu educatori sau cu profesori care, și ei, emoționați precum copiii, ne „răsplătesc” munca mulțumindu-ne pentru educația pe care o facem copiilor, prin intermediul spectacolului/teatrului.

Am convingerea că în momentul în care suntem corecți, onești, deschiși profesiei pe care o facem, avem toate șansele ca munca noastră să fie nu numai apreciată și prețuită, ci și răsplătită de toți privitorii, dintr-o sală de spectacol, cu gestul simplu dar suprem: APLAUZELE SINCERE!

Vioara este un instrument care trebuie „mânuit” bine ca să cânte cu adevărat! Găsiți similitudini între vioară (instrument pe care l-ați studiat în copilărie și adolescență) și marionetă (ca expresivitate, mijloace de explorare a universului sonor, artistic, vizual)?

Răspunsul la această întrebare mă trimite cu gândul spre copilărie și voi încerca să fiu cât mai sincer. Am să las deoparte orice exprimare „academică” și am să vă povestesc lucruri nemărturisite vreodată, în speranța că voi reuși să vă binedispun.

Cei doisprezece ani de muzică (clasele I-XII) au fost doisprezece ani de travaliu, de suferință, de trudă  făcută contrar voinței mele, cu râuri de lacrimi și suspine…! Am avut o MAMĂ ca un ÎNGER. M-a iubit enorm și și-a dorit pentru mine tot ceea ce era mai bun, mai frumos sau, mai bine zis, tot ceea ce și-ar fi dorit ea să realizeze și nu a avut posibilitățile necesare. A investit în mine leu cu leu, în speranța că voi deveni cel mai mare muzician, cel mai minunat violonist, dar… „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”!

Am fost un copil, un adolescent supus mamei. Nu i-am ieșit niciodată din cuvânt, am respectat-o și iubit-o enorm, drept pentru care, i-am respectat dorințele, parcurgând doisprezece ani de muzică…vioară! Of, of, of …și astăzi, când aud pe cineva studiind la vioară, retrăiesc acei ani și… mă înfior de spaimă! Îmi amintesc de acele examene anuale de vioară, grele, foarte grele care necesitau ore, zile, săptămâni și luni de zile de studiu, plus materiile de specialitate: teorie și solfegiu, armonie, contrapunct, muzică de cameră, orchestră, cor…! Mai mult decât atât, biata mamă, a renunțat la serviciu, doar pentru a avea grijă de mine și de pregătirea mea, săptămânal (joi seara), când vrând, nevrând, doamna profesoară de vioară venea acasă și făceam orele (în particular)…! Îmi amintesc cu emoție și jenă că mama asista tot timpul la orele mele iar, la un moment dat, ea cunoștea mult mai multe lucruri despre instrumentul meu, decât știam eu. Suferința mea existențială era faptul că, contrar voinței mele, eram obligat să studiez la vioară. Și, mai grav decât atât era faptul că nu aveam timpul liber, necesar jocului. De mic copil am iubit păpușile, adoram să mă joc cu ele, făcând tot felul de improvizații. Nu am avut decât o singură jucărie, cumpărată de mama. Îmi amintesc că era un băiețel cu fața lucioasă, din carton pictat, iar corpul era umplut cu rumeguș. Într-o zi de vară, jucându-mă cu unica mea jucărie, dintr-o dată a venit o ploaie torențială, iar eu m-am adăpostit în casă uitând jucăria afară. Ulterior am constatat, cu durere și răuri de lacrimi, că bietul băiețel era distrus din cauza ploii. Din această întâmplare nefericită, doar mama a avut de „câștigat” în speranța că nu voi mai avea cu ce să mă joc și…voi studia ceva mai mult la vioară. Da, de unde? Am început să-mi construiesc singur păpușile din tot felul de cârpe găsite pe la casa omului, până într-o bună zi, când am considerat că aveam nevoie de o ținută elegantă pentru o păpușă și, nici una, nici două, am deschis dulapul cu hainele mamei și fără a gândi, am acționat tăind o mânecă de la unica rochie a mamei pentru petreceri… Ce a urmat, repercusiunile, sunt greu de povestit! V-am mărturisit întreaga poveste, nu numai din dorința de-a prezenta modul cum au decurs anii copilăriei mele, vis-a-vis de vioară dar, mult mai important decât atât, a fost și rămâne dragostea pentru păpuși, pentru teatru, pentru reprezentație, acest „virus” care a existat dintotdeauna în adâncul sufletului…!

Există multe similitudini între un instrument și arta mânuirii păpușilor/marionetelor! În primul rând, înainte de toate, cei doisprezece ani de muzică mi-au adus o cultură muzicală, m-au sensibilizat ca om, ca viitor actor, mi-au disciplinat modul de lucru, m-au făcut mult mai puternic, mult mai rezistent și, nu în ultimul rând, mai competitiv! Studiul la un instrument, necesită un program de viață dur, consecvență, rigoare, echilibru, măsură, lucruri atât de necesare fiecărui artist: actor de dramă sau actor păpușar. Studiul îndelung la un instrument face ca manualitatea și dexteritatea degetelor să fie mult mai bună, mai precisă pentru un instrumentist dar și pentru actorul păpușar. Acest exercițiu/studiu permanet al degetelor unui instrumentist va face „minuni” vis-a-vis de o marionetă, unde precizia și arta mânuirii constă numai în dexteritatea mâinilor și a degetelor. Mânuirea firelor unei marionete, constă în precizie „matematică”, în echilibru, în concentrare, odată cu interpretarea textului!

DA, recunosc cu toată sinceritatea că MUZICA, cu tot travaliul parcurs, m-a format și m-a educat ca OM și ca ARTIST!

Cum este Toma Hogea, dincolo de scenă, microfon, ecran, scaunul de regizor, scenarist, dincolo de catedră?

Complicat moment este atunci când trebuie să vorbim despre noi/artiștii, dincolo de scenă, microfon, ecran, scaunul de regizor, catedră…!

Înainte și, dincolo de toate acestea, suntem OAMENI, cu plusuri și minusuri! Nu cred în perfecțiune, în schimb, cred în muncă, în adevăr, în perseverență, în corectitudine, în șansă și… în oameni!

Din copilărie am fost crescut și educat în spiritul onoarei, al cinstei, al muncii. Obsesiv îmi repeta mama că lucrurile valoroase în viață sunt numai lucrurile muncite cu greu, cu sacrificii și să nu râvnesc niciodată la munca altcuiva. Sub acest „blazon” am crescut, așa m-am maturizat și tind să cred că nu m-am schimbat, chiar dacă viața nu mi-a fost „lapte și miere”!

Sunt un OM creștin ortodox, cu respect față de Bunul Dumnezeu, ceea ce m-a făcut să pot depăși cu speranță și rugăciune momentele grele care au existat. Cu toată sinceritatea care mă caracterizează, vă mărturisesc că nu-mi pot imagina filmul vieții mele altfel decât așa cum a fost, cu plusuri și minusuri.

Profesional mă simt un om împlinit, un om care am trudit oriunde a fost nevoie de mine: teatru, radio, televiziune, proiecte independente, catedră. Pentru toate acestea nu-mi rămâne decât să mulțumesc, cu smerenie, divinității! Tind să cred că sunt un om modest, cu respect față de semeni, cu dorința de-a veni în ajutorul oricui și cu plăcerea comunicării. Dincolo de scenă, sunt un om modest, ordonat spre meticulozitate  în tot ceea ce fac (ceea ce a deranjat enorm pe toată lumea), casnic și, după spusele prietenilor mei, se zice că aș fi un bun bucătar/cofetar…!

În timpul (puțin) liber ador să gătesc. Mă relaxează, îmi încarcă bateriile. Plăcerea de a găti tot din copilărie mi se trage. Mama mea a fost o gospodină desăvârșită, iar în zona Botoșaniului (orașul de baștină), dintotdeauna s-a gătit mult, bine și gustos. Unul din regretele mele este faptul că nu am avut șansa de a fi un om bogat într-atât încât să-mi pot deschide un mic restaurant, elegant, rafinat, cochet, așa ca pentru intelectuali/artiști. Un loc în care să fi gătit. Aș fi știut foarte bine cum să-mi răsfăț oaspeții dar, nu a fost să fie….poate, într-o altă viață!

Cred că avem cu toții multe lucruri neîmplinite în viață, dar, din moment ce ne simțim mulțumiți, împliniți profesional, restul „neîmplinirilor” rămân la statutul de …aspirații!

Două nume, două personaje: Figaro și Hansel. Povestiți!

FIGARO și HANSEL sunt parte a sufletului meu! Sunt doi căței, minunați, cu caractere foarte bine conturate. Paradoxal este faptul că în adolescență îmi era îngrozitor de frică de câini, până la un moment dat, când am descoperit adevăratele trăsături ale câinelui. În primul rând sunt extrem de devotați stăpânului, sunt foarte jucăuși, plini de viață și de energie, oricât ai fi de trudit, după o zi de muncă, „dumnealor” (cum le spun eu) reușesc să ne revigoreze cu bucuria enormă pe care și-o manifestă în momentul revederii stăpânului. FIGARO are nouă ani, este cu un an mai mare decât HANSEL, drept pentru care, întotdeauna a avut o atitudine de protecție, oferind tandrețe și foarte multă iubire. HANSEL este cu totul altfel, mult mai „cerebral”, își cunoaște foarte bine interesele, își manifestă iubirea față de stăpân cu totul altfel decât FIGARO. Atât FIGARO cât și HANSEL au fost crescuți, îngrijiți și „educați”, din prima zi, de mama mea. Ea a fost OMUL și SUFLETUL care i-a supravegheat, i-a hrănit și le-a oferit toată iubirea! Din păcate, nu m-am bucurat cât mi-aș fi dorit de aceste minunate suflete, întrucât tot timpul alergăm peste tot încercând să ne facem profesia/profesiile, așa cum știm mai bine.

Dar, ce ne facem că, la un moment dat, au apărut personaje noi în peisajul familiei noastre; întâi un canar, Jose și, ulterior, în urmă cu doi ani, un motan superb, pe care îl cheamă Misi. Cred că nu vreți să știți ce „război nuclear” s-a declanșat la apariția „domnului” motan… FIGARO și HANSEL își exprimau aversiunea în fel și chip, unul mai sonor și mai agresiv decât celălalt. Atunci am fost nevoit să instaurez „cursuri” noi de disciplină și ordine între patrupezi, timp de vreo trei luni. Nu a fost ușor. Însă, în cele din urmă, motanul a fost cel mai inteligent; a suportat cu stoicism agresiunile cățeilor, i-a lăsat în pace să se manifeste oricum, iar astăzi, „domnul” Misi al meu este stăpânul șef, de pe „moșie”! El stabilește regulile în casă, el doarme oriunde, el pune la punct pe toată lumea, el îi articulează pe căței dacă a fost deranjat cu ceva și, cu toții, trebuie să-i respectăm regulile, altfel avem parte de „concerte” de nedorit de nimeni.

Nu este ușor de gestionat totul, mai ales după dispariția mamei mele, care ne-a distrus deopotrivă pe toți, eu fiind „mamă” și „tată” pentru ei! Acestor suflete, înainte de toate, trebuie să le asiguri hrana zilnică, igiena permanentă, tratamentele necesare (periodice) și, nu în ultimul rând, IUBIRE, foarte multă IUBIRE. Ei sunt dependenți de IUBIRE! Dacă noi, oamenii, le oferim iubire și atenția cuvenită, în funcție de viața noastră, de problemele noastre zilnice, de împlinirile sau neîmplinirile unei zile de muncă, EI, aceste suflete unice, ne așteaptă cu o imensă bucurie în prag, freamătă de emoție, la propriu. În momentul când simt că am ajuns la poarta casei, nu știu ce să mai facă de bucuria revederii… Această iubire necondiționată, din păcate, încă nu am descoperit-o la om ( sau am întâlnit-o foarte, foarte rar)…! Acest lucru, această formă de iubire necondiționată mi-a dat tot timpul de gândit, m-a „obligat” să prețuiesc și să iubesc mult mai mult orice suflet, fie cățel, pasăre,… decât pe omul care este… așa cum este! Aceste sentimente pentru un patruped nu pot fi percepute dinafară. Trebuie să fii implicat într-o iubire proprie, numai așa poți simți căldura din ochii unui cățel. Privirea pură, nevinovată a unui cățel, atingerea discretă cu o lăbuță spre stăpân, sforăielile nocturne (care sunt extrem de distractive și pe voci diferite) ne fac viața frumoasă și ne purifică gândurile. EI reușesc să ne UMANIZEZE mult mai mult decât o fac semenii noștri. Punct!

Un final la toate cele ce s-au spus?

Întâlnirea mea cu OMUL/ARTISTUL Mihaela Gârlea s-a produs cu mulți ani în urmă, dacă memoria nu-mi dă eroare, cred că undeva, prin 1997 (2000 n.r.) la Iullius Mall. În acea perioadă lucram la proiectul „Mă joc … cum vreau”, un proiect deschis, îndrăzneț (pentru acea perioadă a căutărilor, a tatonărilor de noi și originale formule artistice dintr-un spațiu neconvențional), având o audiență foarte mare, în fiecare weekend. Domnia sa era un colaborator de mare nădejde, încredere și siguranță prin faptul că toți copiii „artiști/muzicieni” recomandați și pregătiți de mâna/sufletul său erau sclipitori. În momentul când deschideau gura și lăsau acordurile să plece spre sufletele spectatorilor, întreaga audiență era acoperită de o liniște totală (totul se petrecea într-un spațiu deschis). Încă de atunci mi-am zis (în sinea mea) că acest OM, ARTIST Mihaela Gârlea, prin seriozitate, prin atenția detaliului și cu profesionalismul său, va face carieră… și, „aurite” mi-au fost gândurile! Ulterior, (ciudate sunt căile/întâlnirile vieții) mi-a fost studentă, timp de doi ani, la Conservator, secția Canto (subsemnatul fiind la Catedra de Actorie și Mișcare scenică). Se subînțelege conștiinciozitatea și meticulozitatea cu care își construia fiecare personaj. Aș aminti doar unul dintre ele… Coana Chirița!Pe principiul că NIMIC nu este întâmplător, probabil toate aceste întâlniri/intersecții de artă și de viață cu OMUL/ARTISTUL  Mihaela Gârlea, ne-au adus spre această zi când, mi se propune acest interviu…! Interesant, frumos, emoționant și onorant…!Vă mai mărturisesc faptul că timp de cinci ani am muncit pentru o lucrare de specialitate „Despre arta păpușarilor români. Dialoguri cu maeștrii scenei” (o Istorie a Teatrului de Animație din România, lucrare în cinci volume). Timp de patru ani am bătut pasul prin cele 19 teatre din România și cele două din Republica Moldova, luând interviuri Maeștrilor Păpușari…! Cu toată sinceritatea afirm faptul că, departe de mine este gândul de a-mi atribui (de la sine putere) statutul de maestru, mă simt foarte bine așa cum sunt, în schimb, cu certitudine, pot afirma că, roata vieții se învârtește și iată, că …mi-a venit rândul de a mărturisi frânturi de viață. Emoționat am fost de când mi s-a propus, măgulit sunt astăzi și recunoscător pentru totdeauna demersului dumneavoastră… Doar așa, tinerii artiști, din frânturile noastre de viață, din paginile cărții, vor desprinde dorințele noastre de împărtășire spirituală! Viața este o poveste scurtă, trebuie trăită cu bucurie, înțelepciune, răbdare, consecvență, generozitate și…iubire! Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!