Literatura profundă din muzica românească

Muzica românească ar fi frumoasă în felul ei dacă cei care compun melodiile și cei care orchestrează (mă rog…butonează), ar apela la textieri. Pentru că, ce să vezi, textierul nu e un scriitor de duzină! Textierul este acea persoană care, pe lângă cunoașterea temeinică a limbii în care se exprimă, știe noțiuni elementare despre practica vocală, particularități de emisie sonoră în funcție de registrul în care se cântă, tipul de voce, poziționarea vocalelor în funcție de deschiderea lor pe o anumită înălțime de sunet, valorificarea consoanelor fără ca aceasta să ducă la o inestetică a discursului muzical, literar etc. etc., într-o retorică generală echilibrată. El știe ce înseamnă legato, vibrato, staccato și alte asemenea „bazaconii”. E chiar o treabă serioasă! Și o meserie! Sau așa ar trebui să fie…

Dacă acești făcători de muzică ar rezona cu ideea că textul scris e una, textul vorbit e alta, textul cântat e cu totul altceva și că textul nu e o chestiune neglijabilă, atunci am fi scutiți de niște aberații combinaționale lingvistice (oau, ce a ieșit!) care par rupte dintr-o limbă inexistentă făcute intenționat să distragă atenția de la esențialul abrutizat, distorsionat, grotesc din acea „bucată” muzicală și să conducă subliminat la ideea de „mișto”.

Analizând rapid câteva exemple am constatat că rima a devenit una dintre cele mai odioase mijloace de a îndeplini un scop, atunci când vine vorba de muzica românească. Se aglomerează cuvintele, se inventează alăturări de cuvinte care nu au ce căuta împreună, se adaugă cuvinte din alte limbi, se mută accentul firesc dintr-un cuvânt, se apelează la jargoane de o subcultură dureros de palpabilă, doar-doar o ieși ceva. Bani.

Subiectul acesta este foarte vast… Asistăm la pierderea coerenței unei limbi care a marcat o istorie. Copiii și adolescenții sunt tentați să creadă că e „cool” să fii așa, să se cânte așa, să se vorbească așa, să se scrie așa. Nu știu dacă există multe exemple pozitive din muzica românească actuală în care și muzica și textul să fie rezonabile și în consens nu cu ceea ce cred eu, ci cu ceea ce ar trebui să definească o societate și anume normalitatea.

„Fata mea de ce îmi faci rău

Cu tine mă simt titanic

Nu te plac pentru popou

Poa’ să fie el balcanic” (Rămâi cu bine)

„Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”, Ion Luca Caragiale.

Să ne ierți maestre, nu am fost în stare să îți urmăm vorbele!