A dialoga cu maestra Elena Botez este întotdeauna un privilegiu. Și, chiar dacă nu era prima noastră conversație, am simțit ca înainte de toate să-mi reglez respirația, articulația cuvintelor, iar mai apoi, mintea și emoțiile. Știam că voi fi copleșită de omul și artistul care a format zeci de generații. Artistul care a ridicat mii de spectatori în picioare, înfruptându-se din dulceața aplauzelor nesfârșite. Elena Botez – muntele de talent! Cu ea aveam să petrec câteva ceasuri de revelații, descoperiri, autentice glăsuiri și vibrante amintiri.
Vineri, 26 ianuarie, ora 15.30.
Știu că e ora la care maestra se odihnește, dar mai știu că atunci când vine un „copil de-al ei” este dispusă să îți schimbe programul. Urc cele câteva trepte până la primul etaj. Ca de fiecare dată, odată cu zgomotul ușii, pe hol se conturează o lumină aproape nepământeană. O fi aura Euterpei, muza atâtor artiști…
Pe tot parcursul întâlnirii noastre am regăsit acea cheie prietenoasă, deosebit de afectivă, fără bariere de vreun fel, deja atât de familiară mie.
Mobila în stil baroc, biblioteca impresionantă și mirosul de ceai mă îmbie să formulez și să reformulez întrebări de ca și cum aș putea să mă teleportez în atmosfera anilor 1600-1750… Îmi amintesc de la Istoria muzicii despre Basso continuo, cantate și oratorii, dar și despre mugurii deja înfloriți ai operei. Ambianța este în acest spirit.
Și știu. Știu că de multe ori se întâmplă să căutăm… Să căutăm în tinerețe răspunsuri despre scenă, despre voce, despre emoții. Răspunsuri pe care nu le găsim, afundându-ne într-un ocean în care își face loc tot mai mult disperarea. Mi-aduc aminte că, în urmă cu șase ani, când am întâlnit-o pe maestra Elena Botez am simțit că multe din întrebările mele vor avea răspuns: respirația corectă, relația cu colegii de scenă, emoțiile, registrul acut, școala de canto din ziua de astăzi, genurile muzicale, țesătura vocală, talentul, exercițiul etc.
Toate rămân mai actuale ca niciodată, iar în interviul meu cu doamna Elena Botez am urmărit să reiterez convingerile care au făcut din domnia sa o autentică Maestră, o legendă vie a scenei lirice. Însă cred că doresc și să trag un semnal de alarmă în ceea ce privește pedagogia contemporană a cântului.
Lucia Deliu: Care a fost primul dumneavoastră concert?
Elena Botez: Primul concert l-am avut când eram elevă în clasa a șaptea de liceu. L-am făcut cu domnișoara Hogaș la pian, fata lui Calistrat Hogaș, la Liceul Petru Rareș și am avut așa mare succes încât cel mai mare ziar din oraș, „Universul” a scris ,,glas unic în țară la vârsta de 16 ani”. Cred că și în cartea mea (n. r. Fragmente de cânt şi viaţă, Editura C.M. Imago, Piatra-Neamţ, 2016) am imprimat acest ziar. Sinceră să fiu… eu mă jucam cu supraacutele, fără să fac nici un studiu.
L. D.: V-ați născut cu asta.
E. B.: Cântând cu frații mei romanțe sau ce se cânta în familie, eu mi-am găsit un loc înalt. Și îmi aduc bine aminte, fratele meu mai mare îmi spunea „eu îți cumpăr o pâlnie ca să cânți mai jos”. Săracul habar nu știa ce avea să urmeze în viața noastră…
Eram noi, trei copii, Emil Rotundul (un coleg bariton din Piatra), cu mine și cu Lucica Roiul tot din Piatra Neamț. Eu m-am dus la ei și le-am spus „măi, știți că a apărut un anunț că la Teatrul de operetă se primește în cor, hai să mergem și noi!”. Ne-am dus toți trei, ei au fost primiți în cor, iar eu solistă. Eu m-am dus cu supraacute și i-am înnebunit cu ,,privighetoarea’’ de Alexander Alyabyev (n. r. Solovey) pe care am făcut-o și cu tine, dar aveam și multe coloraturi și m-au angajat direct solistă.
Am fost solistă la operetă trei ani. Am cântat doar roluri principale. După care am auzit că la Timișoara se dă audiție pentru soprane.
L.D.: Deci nu ați ajuns la Timișoara prin repartiția de după absolvire…
E. B.: Nu. Și chiar nici după acel anunț nu m-am gândit să mă duc. S-a anunțat la toate Conservatoarele că se caută interpretă de ”Lakmé” (n. r. Léo Delibes), fiindcă ei aveau montat spectacolul, iar Flavia Donșa care avea vreo 40 de ani nu mai cânta. Și se gândeau că e păcat să nu mai folosească acel decor de vis. Și au început să caute. Eu m-am dus și am cântat aria din ”Lakmé” și au spus ,,foarte bine”, dar atunci era mare lipsă de cântăreți pentru că era imediat după război, iar eu nu aveam concurență. La Timișoara am ajuns… adică eu m-am dus acolo unde era gol cântând aria asta și ei au spus „măi, dar ea fluieră aria asta, hai să-i dăm un spectacol”. Ăsta a fost începutul celor treizeci de ani de activitate în Opera de Stat din Timișoara.
L. D.: Ce ne puteți spune despre facultatea studiată la București?
E. B.: Și atunci erau profesori la care te duceai cu glas și plecai răgușit. Chiar foarte mulți, numai că eu am avut norocul (când am făcut un an cu profesoara Stroescu și am rămas fără acut), mergând pe sală și plângând, să mă vadă o fetiță de la violoncel. „Dar ce-i cu tine?”, a spus ea. ,,Uite, nu mai am glas”, am răspuns eu. „Știi ceva? Ia du-te să te asculte doamna Vațianu (n. r. Lidia Vrăbiescu Vațianu) care a venit de la Viena și este complet altceva decât ceea ce se predă, nu mai predă pe forță și predă pe acutul bine suspendat”. M-am dus la ea, iar în trei luni mi-am revenit cu acutul, exact cum ți-ai revenit tu Lucica, exact așa. În toamnă, când m-am transferat la doamna Vațianu, aceasta se uita la mine și îmi spunea „îngroși, aici apeși, întrebuințezi mult muschiul, nu e voie!” etc. Școală, nu glumă! Veneau fete din comisie de la concursuri și mă întrebau „Dar dumneavoastră cum predați respirația?”. Le-am spus „Dacă eu vă spun, vă încurc! „Pentru că dumneavoastră spuneți «coasta șapte, coasta șase»… Zic „Eu asta nu știu”. Adică teorie până în vârful dinților, iar copilul strângea un mușchi de aici, un mușchi de acolo, împingea aerul… Nu, eu las tubul de aer liber, cât mai larg, cât mai degajat și pe acest tub de aer predau sunetele.
L. D.: Știți ce este foarte curios? Când am venit la dumneavoastră la pregătire, nu mai puteați cânta. Mie nu mi-ați exemplificat niciodată cum ați cântat. Ceea ce se întâmplă în ziua de azi este că foarte mulți profesori exemplifică copiilor cum cântă ei, profesorii!
E. B.: Pentru că nimeni nu se gândește la faptul că același organ (anume laringele pe care noi îl întrebuințăm în cântat) nu este la fel la doi oameni. Nu ai să găsești doi ochi la fel, două nasuri la fel în lume. Păi, tu de ce predai pe lărgime a gâtului tău? Predai și arăți cum se cântă! Dă-i pace copilului să-și relaxeze toți mușchii.
L. D.: Să își găsească locul!
E. B.: Sigur!
L. D.: Și asta cu țesătura… Unele fete cu voci de coloratură sunt trecute ca mezzo-soprane. Li se greșește țesătură de către profesor.
E. B.: Dar de ce tu ca profesor asculți un pic și cataloghezi? Niciodată nu am catalogat pe nimeni. Am început lecțiile, studii de respirație, de cântat larg, cu o larghețe a gâtului și a laringelui și copilul prindea singur în sistemul lui anatomic. Prindea niște libertăți pe care dacă tu i le impui, el te imită pe tine și nu se mai regăsește pe el.
L. D.: Și nu se mai duce unde îi este lejer lui. Știu că în cartea lui George Niculescu – Basu, (n. r. Cum am cântat eu…, Editura Muzicală, 1961) am citit că făcea vocalize și vedea unde se simte copilul comod, aceea fiind țesătura lui.
E. B.: Așa este! De acord sută la sută cu Niculescu-Basu!
L. D.: Ați spus vreodată unui copil că nu are talent la muzică că este netalentat?
E. B.: Niciodată! Niciodată nu am spus! Îmi aduc aminte așa, râzând, că aveam un copil, un „baritonaș” care cânta fals și totdeauna își punea mâinile în cap spunând „ce caut eu aici?”. Atâta întrebare i-am pus ,,Da’ pe tine cine te-a trimis la canto?”. Îl știi Lucica, e mare inginer acum. Și spunea el „mama”.
L. D.: Cum vi se pare școala românească de canto în zilele noastre?
E. B.: Este total ruptă de cum se preda cândva. În perioada de după război, ca să zic așa începând din 1952, 1960, soliștii de la București, Cluj și Iași aveam același început, nu pe forță, nu pe mușchii mai ales toraco-abdominali încordați, cum se predă acum. Exact invers. Imaginează-ți că ai o cavitate pulmonară cât un butoi. Umflă-i fără efort și lasă aerul să curgă pe tubul care atinge coardele vocale.
L. D.: Lângă cine ați cântat rolul vieții dumneavoastră?
E. B.: Este foarte greu să răspund. Rolul vieții mele l-am cântat alături și cu maestrul Radu Botez care m-a susținut în toate și se bătea cu toată lumea pentru mine.
L. D.: Dar dintre cei cu care ați cântat în duete între terțete?
E. B.: Nu am fost îndrăgostită de nimeni, eu nu am iubit în meseria mea. Nu am iubit pe nimeni, eu m-am îndrăgostit de doctorul Butnaru care era student la medicină când eram și eu studentă. Nu ne-am căsătorit, dar toată viața și el a suferit și eu. Iar la 40 și ceva de ani, când eu am fost părăsită de soț, doctorul Butnaru a fost și el părăsit, și deci, ne-am găsit la bătrânețe… Cei doi mari îndrăgostiți din tinerețe. Ne-am căsătorit, dar a durat doar 10 ani… Foarte frumos, dar prea puțin, mult prea puțin…!
L. D.: V-a plăcut o anumită voce a unui cântăreț cu care ați împărțit scena?
E. B.: Da. A fost marele tenor Nicolaie Zaharie care era extraordinar de emotiv. Așa era când în Trubadurul (n. r. Il trovatore, de Giuseppe Verdi) trebuia să-l fac pe pajul. Eram prietenă bună cu el, cu nevasta lui și trebuia să fac pe pajul, să fiu lângă el să îi spun „Cânți frumos…”.
L. D.: Adică să îl încurajați!
E. B.: Avea un glas splendid. Era coleg cu mine. Aveam așa mulți colegi cu care mă înțelegeam bine, dar el avea un glas deosebit. Și Emil Rotundul, băiatul directorului de la Liceul Petru Rareș din Piatra avea un glas frumos.
L. D.: V-a plăcut mai tare opereta decât opera?
E. B.: Eu voiam să cânt în registrul meu, soprană de coloratură cu supraacut. Cu frații mei am făcut Lakmé, numai arii din acestea de coloratură pură. Nu am fost distribuită de la început, dar pe urmă da. La Opera din Timișoara am debutat cu Gilda (n. r. Rigoletto, de Giuseppe Verdi). Ce succes am avut! De ce? Maestrul Botez a avut curajul să facă altă cadență (n r., doamna intonează cadența).
L. D.: Ce înseamnă orașul Piatra Neamț pentru dumneavoastră? Un oraș mic, aproape neînsemnat pentru mulți.
E. B.: Și de ce am venit aici?
L. D.: Da.
E. B.: Asta este destul de greu să explic. Eu m-am întâlnit cu dragostea din tinerețe, cu doctorul Butnaru, cum spuneam mai devreme. El era doctor la Oradea. Eram pensionară și, lângă mine, într-o zi a plecat la Domnul sus… Ce să fac eu în Oradea după zece ani de stat într-un oraș care mi-era absolut străin? În Piatra era fratele meu inginer, sora mea, care avea copii. Am zis „mai bine mă duc la bătrânețe lângă familia mea” și așa m-am întors la Piatra Neamț. Între timp au trecut câțiva ani… Domnul profesor Mihăiță Albu care a înființat Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț a auzit că există o doamnă care a cântat ani de zile la operă. Habar n-avea nici cum arăt. A luat-o pe doamna Roiul, care era directoare și mi-a făcut o vizită. Ei m-au întrebat dacă am fost solistă. Eu le-am confirmat, le-am arătat poze de la Timișoara și mi-au propus să fiu profesor.
L. D.: Deci nu le-ați propus dumneavoastră?
E. B.: Nu, sigur că nu! Ei au venit! Oamenii aceștia trăiesc și acum și pot confirma.
L. D.: Cum este viața la 98 de ani?
E. B.: La 98?… Dacă nu v-aș avea pe voi nici nu aș mai trăi!
L: Știu atâtea persoane în vârstă care la 70 nu mai au niciun chef de viață.
E. B.: La mine este foarte interesant… Din punct de vedere medical sunt o curiozitate. Eu la 98 de ani am aceeași memorie ca la 60. Mă mișc, citesc, pot să redau orice, amintirile toate sunt vii, nimic nu este eronat, nimic nu este pe bază de ramolisment.
Mi-e inima plină. De drag, de recunoștință. Am stat de vorbă cu un OM și un ARTIST!
Printre realizările profesoarei Elena Botez se pot remarca cele peste 30 de premii la Olimpiada Națională de Muzică și cele peste 100 de premii la concursurile naționale și internaționale de canto clasic obținute de elevii Liceului de Arte „Victor Brauner”, plus 60 de absolvenți de Conservator din țară și străinătate.
O personalitate covârșitoare!
Lucia Deliu, autoarea acestui articol, Lucia Deliu, s-a născut în Verona, Italia în anul 2002. Este studentă în anul III la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași la specializarea Canto clasic. La vârsta de 8 ani și-a început studiile la Liceul de Arte „Victor Brauner” din Piatra Neamț. A studiat pian, mandolină, flaut și Canto clasic. În acești ani a participat la numeroase concursuri și recitaluri precum: Concurs Național de Interpretare Vocală, Concurs Internațional de Interpretare Muzicală „Emanuel Elenescu”, Concursul International de Muzică „DA CAPO”, Concursul Național de Interpretare „Eduard Caudella”, precum și concursurile de romanțe „Dorurile mele„ și „Crizantema de aur” (unde a obținut locul I). Fostă studentă a maestrei Elena Botez, Lucia Deliu este în prezent studentă la clasa de Canto a doamnei lect. univ. dr. Lăcrămioara Maria Hrubaru-Roată.
You must be logged in to post a comment.