„PROGRAMUL” SPIRITUAL, ÎNTRE DORINȚĂ ȘI NEPUTINȚĂ

 Textul de față s-a conturat în urmă cu câteva luni în urma unei frumoase și interesante provocări și reprezintă o consecință a propriilor mele frământări apărute într-un context pe care îl voi explica în rândurile ce urmează.

Aș începe, mai întâi, prin a mărturisi cu toată sinceritatea că m-aș bucura dacă ar exista mai des astfel de provocări la care să fim chemați în acel soi de introspecție care să ne ajute să vedem cu mai multă acuratețe și autenticitate ceea ce se află dincolo de ochii pe care îi privim uneori în oglindă, dincolo de convingerile și practicile noastre zilnice, atunci când vine vorba de spiritualitate și, de ce nu, pentru a încerca să rămânem conectați pe termen lung la o comunicare constructivă, ziditoare, între noi. Pentru cititorii mei, „între noi” înseamnă în primul rând comunitatea ortodoxă din care eu fac parte, alături de studenți, profesori, cântăreți bisericești, prieteni, căutători de pace, fii duhovnicești care ne adunăm la diferite slujbe în Capela Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași (etajul 2, str. Costache Negruzzi, nr. 9), loc în care vă așteptăm cu multă dragoste. Consecvența, stăruința au la bază continuitatea, firul roșu invariabil și neîntrerupt. La mine, dacă mă refer la credință ca formă și manieră de manifestare, acest fir este adesea fragmentat și cu indefinite nuanțe de roz-pal, departe de roșul aprins, cel existențial… Recunosc.

Apoi, aș menționa motivarea ghilimelelor din titlul meu. Cuvântul program (care desemnează mai degrabă un plan, o structură predefinită a unei activități etc., într-o anumită perioadă de timp, folosind resurse și mijloace materiale) ar putea fi înlocuit poate cu îndemnuri – Îndemnuri spirituale în sensul de chemare la a face ceva pe o perioadă nedeterminată de timp, continuu, chiar cu o anumită asiduitate, folosind resurse și mijloace mai ales nemateriale, cele ce țin de simțire, în lipsa unui obiect. Program liturgic este o formulare corectă. În el, în program, se regăsește desfășurarea pe zile și ore a elementelor constitutive slujbelor de peste zi.

M-am lungit cu vorba…, deși, am vaga impresie că, într-un fel sau altul, tocmai încep să răspund întrebărilor propuse de preotul meu duhovnic, Părintele Răzvan Andrei Teletin, după ce o fiică duhovnicească a postat poza de mai jos pe grupul nostru de comunicare.

            Părintele ne-a invitat să răspundem la câteva întrebări de referință, după cum urmează: Ce înseamnă să mărturisești dreapta credință? Cum putem face asta? Ce reprezintă pentru voi un îndrumător duhovnicesc? Când îi cer sfatul? E suficient să mă întâlnesc cu el de patru ori pe an, în cele patru posturi?

            Am scris atunci că, dacă îmi este îngăduit, voi răspunde printr-un text mai lung. Ceea ce, iată, fac acum. Deși am hălăduit aiurea prin păduri pustiile de credință adevărată, pe la 35 de ani am început și eu să dau curs inimii. Am început să o ascult. Căci ea cerea, săraca! S-a obișnuit cu cerutul de când aveam vreo 4-5 ani, când mă ducea bunica la slujba interminabilă din satul ei… Duioasa inima mea era, de fapt, glasul lui Dumnezeu: mă ducea pe la biserică, mă ținea de gură să nu slobozesc rele, îmi băga mâna în buzunar să fiu generoasă, punea hotar gândului, îmi amintea mereu cine sunt, cât de iubită sunt de Tatăl Cel Ceresc, ehei… multe! Inima mea – glasul Lui – mă făcea încet-încet OM. Dar eu o pustiam tot mai mult… Cum spuneam, abia pe la 35 de ani am început să aud mai pe de-a-ntregul.

Pentru mine, a mărturisi dreapta credință înseamnă în primul rând Crezul, Tatăl Nostru și Rugăciunile începătoare, conținutul lor, asupra căruia încă meditez, încă mai am de rupt din mine ca să înțeleg și să cuprind cât de cât adâncul acelor cuvinte. Apoi, cred că a mărturisi dreapta credință înseamnă să conștientizez cuvintele drept și credință, în sensul de a nu ne abate, de a nu avea oscilații între credință și necredință, între drept și strâmb (în primul aliniat spun același lucru, dar cumva altfel, căci despre credință poți vorbi într-o mie de feluri, important e ca sensul să fie unic – către EL). Poate că a mărturisi dreapta credință înseamnă puritatea a tot ceea ce Maica Domnului ne învață mereu: albul, ca formă de viețuire. Dar cred că înseamnă și ne-rușinea de a-ți face cruce pe trotuarul plin de oameni situat în apropiere unei biserici, în autobuz, la restaurant înainte și după masă… etc. Mărturisesc prin diferite gesturi care îl definesc pe omul normal (ce o fi normalitatea la mireanul conștient de „micimea” lui?): dăruiesc (și material), dau un sfat dacă simt că omul are nevoie în acel moment de o bucățică din sufletul meu, sar în ajutor ca o leoaică, nu contează ora, ziua, motivul… Dar, mă opresc acum cu lista…! Poate suna a laudă, a trufie, ori asta nu mai are legătură cu dreapta credință.

            Îndrumătorul duhovnicesc? Pentru mine, îndrumătorul duhovnicesc poate fi de două feluri, căci doar doi am cunoscut în ultimii 50 de ani. Unul bun, glumeț, iubit de enoriași, harnic, familist, dar în relație mai mult „profesională” cu mine (eu cântând în strană în parohia lui), un preot pe care nu l-am simțit drept far călăuzitor în călătoria mea prin viață, nu m-a îndemnat (deci nu folosesc termenul programat) în așa fel încât să găsesc o luminiță, o cale, o direcție, însă, cu siguranță, un om extraordinar pe care-l port mereu în rugăciune, fiind permanent pe pomelnicele mele, căci…, în esență, eu sunt cea care nu vedea, nu auzea, deci… nu cerea! „Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se va deschide” (Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 7). Nu scrie nicăieri să stai în adormire așteptând para mălăiață în gura lui nătăfleață, că poți să nu ceri căci oricum vei primi, poți să nu cauți căci oricum vei găsi, poți să nu bați căci oricum ți se va deschide, și, nu știu cum dar parcă ar căpăta și cel ce nu cere și chiar și cel care nu caută, iar cel ce nu bate la ușă… nu-i nimic, aceasta se va deschide oricum! Nimic mai fals. Asta am înțeles cumva demult, dar verbele astea a cere, a da, a căuta, a găsi, a bate la ușă, a deschide, a căpăta… sunt mult prea pământene și mult prea pragmatic asimilate de mintea omului neînduhovnicit.

Dar, astăzi pot să afirm sincer (deși știu că nu asta se așteaptă de la mine) că un îndrumător duhovnicesc este exact ceea ce am primit de la Dumnezeu în ultimii trei ani…: Omul care îmi recomandă lecturi duhovnicești, Omul care organizează vizionări de filme despre OAMENI, Păstorul care vine la spital să-și vadă oaia, Omul care mă rabdă și îmi ridică păcatele de pe creștetul capului și le așază cu smerenie pe umerii lui, Omul care pune semnul egal între enoriașii pe care-i păstorește, Omul care se lasă pe el ca să aibă ceilalți, Zidul de sprijin și la bine, dar mai ales la greu, Tânărul preot care-și pune întrebări, caută, se frământă, suferă, trăiește prin și cu noi, cei ce ne-am atașat de el, Omul conștient de drumul lung și greu pe care-l are de parcurs NU SINGUR…

Încep să mă trezesc. Să mă trezesc din somnul superficialității. Sunt deja niște ani de când simt că ceva bun se întâmplă cu mine. Profund, autentic, nu de suprafață, ca până mai ieri. Mă închinam, cântam în strană, mă mai și rugam, dăruiam, mai mergeam și în pelerinaje, dar cu un amestec aproape stânjenitor de dorință și neputință. De fapt, cred că era incapacitatea mea de a înțelege ceea ce astăzi mă zguduie din temelii, ceea ce foarte frumos spune Imnul Iubirii: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (Epistolă către Corinteni – 1 Corinteni 13).

Caut să devin ceea ce el, îndrumătorul meu duhovnic, și-ar dori nu doar pentru el, sunt sigură! Ci pentru ca străduința lui să își găsească sensul în drumul meu spre mântuire. Să ne mântuim ÎMPREUNĂ. Căci acest ÎMPREUNĂ, da, nu poate fi doar de patru ori pe an… Am înțeles asta. Pe de altă parte, cred că am mai înțeles că mântuirea este rezultatul respectării tuturor îndemnurilor spirituale pe care le descoperim în Sfânta Liturghie, în cărțile marilor duhovnici, în Psaltire.

Am scris mai sus caut… Îmi dau seama că e o acțiune încă nesemnificativă față de cât deja mi-a fost arătat, revelat, dăruit, pus pur și simplu pe brațele vieții mele… Dacă am primit chiar și fără să caut, cum voi fi aflată oare peste ani de căutări pe firul roșu, invariabil și neîntrerupt al credinței?