Cred că era 2016.
20 iulie, fix sărbătoarea Sf. Ilie. Căldură, soare, secetă, cumva ca-n zilele pe care tocmai le traversăm. Ne mutasem de puțin timp la curtea mare pe care o adorăm, dar pe care nici până în clipa de față nu am reușit să o punem la punct. Singura acțiune care ni s-a părut atunci absolut necesară a fost tăierea buruienilor care dădeau buzna până spre urechile noastre de muzicieni cărora le place și foșnetul ierbii și zumzetul albinelor și cântecul greierilor, cu condiția ca toate acestea să nu depășească ochii privitori către seninul înalt al cerului…
Ce să mai… buruiana devenise de o impertinență rară…
Acestea fiind gândite și zise am trecut la fapte: am sunat la singurii meseriași adevărați din tot sud-estul Europei pe care îi știam ca nefiind plecați peste hotare, trei bărbați harnici, cuminți, serioși… așa-i că mă invidiați deja? Nu ieftini! Dar măcar știam că nu chem alte trei echipe să repare după ei. Erau verificați, testați, ca să spun așa, cel puțin la un foișor care este pasiunea noastră și a musafirilor… vara!
Așadar, echipă minunată de meseriași harnici, verificați, cântăriți, trecuți cu brio peste toate testele din partea unei viitoare soacre, adică eu.
Pe 19 iulie 2016, mare sfat, mare. În minunata noastră curte stabilim cu toții (ei și noi) ce urmează a fi făcut: cosit, strâns buruiană, ars butucii vechi și uscați din pământ, stropit cu erbicid. Eu, prevăzătoare încă din burta mamei, îndrăznesc să zic: „Mâine este sărbătoare mare, să nu veniți degeaba. Știți deja că țin mult la a nu face treburi gospodărești în zile de sărbătoare și să verificați, vă rog, să fie pornită apa în furtunul din curte ca să vă asigurați că dacă vine o pală de vânt, nu se extinde focul”. Desigur, au urmat niște zâmbete șugubețe în colțul ochilor celor trei meseriași, ba chiar unul m-a liniștit: „Lăsați doamnă, știm noi!”.
Minunat, planul e fost perfect!
20 iulie, 2016. Sf. Ilie. Ajung acasă cu fiica mea, ne pregătim să mâncăm, ne povestim ce am mai făcut și ne așezăm la masă. Cum stăteam noi așa liniștite, vedem pe geamul de la bucătărie, prin perdea, un om care, după un salt ca la campionatele mondiale de gimnastică, strigă: „Apa, uăi!”.
Mă ridic uluită, mă uit pe geam și observ la gardul îndepărtat al curții o flacără mare și doi bărbați cu crengi în mâini lovind cu putere solul. Solul ardea. „Nu-i apă, uăi!”, aud. Deschid ușa. Peste mine se repede unul din meseriașii mei favoriți: „Ne trebuie apă să stingem curtea”. Eu, buimacă, ies în curte, văd grozăvia, intru înapoi și zic: „Nu știu cum puteți lua apă din casă să stingeți curtea! Sun la Pompieri?”. Răspuns: „Nu, doamnă!”. A fost exact răspunsul de care aveam nevoie cel mai mult în acel moment. Mi-am luat copilul, cățelul și am ieșit în stradă, sunând la Pompieri. Și la omul meu, capul familiei.
Între timp, cei trei meseriași, cei mai buni din sud-estul Europei se opinteau cu furci, crengi, bucăți de tablă în încercarea de a stinge văpaia care ajunsese demult la marginea casei. Ca să avem o imagine clară a incendiului, fumul gros se vedea de pe podul Bucium până spre capătul dealului. Adică de la vreo doi-trei kilometri.
Au venit pe rând, omul meu, stăpânul casei aflată demult sub reala amenințare a focului și mașina de Pompieri care abia s-a strecurat pe aleea îngustă.
Imaginea de după stingerea incendiului a fost una realmente apocaliptică: curtea cenușă (aproximativ 2000 de metri), puținii copaci, cenușă, iar meseriașii mei preferați, cei mai buni din sud-estul Europei, negri din cap până în picioare, zgâriați peste tot și cu privirile în pământ…
Focul a ars puternic PÂNĂ la marginea casei, la aproximativ un metru de perete, loc în care și-a continuat însemnarea mocnit, pașnic până au venit pompierii. Foișorul, magaziile, lucrurile intacte. Focul s-a oprit în imediata lor apropiere neatingând niciun fir din lemnul din care sunt construite.
Eu nu aștept „semne”… Ele sunt peste tot. Le văd, le simt, le cânt…
În zi de mare sărbătoare e bine să nu-ți dorești să ai treabă. Iar dacă ai, să nu o faci!
De atunci, am mai avut de lucru la curte. Și tot pe ei i-am chemat. Căci iertarea e semn de sănătate sufletească. Dar au respectat întotdeauna sărbătoarea din calendar și cuvântul meu de soacră în devenire…
You must be logged in to post a comment.