Am 50 de ani. Pardon. Am 49 de ani. Pardon, am 49 de ani și atâtea luni încât curând voi număra cei 50 de ani de care deja mi-e dor… Am devenit mamă pentru prima dată la vârsta la care astăzi mulți ar spune… „e o nebunie!”: 22 de ani și 11 luni. Eram studentă în anul III. La o facultate la care bursa de studiu se dădea de la media 8.50 și erai foarte fericit dacă o prindeai! Și am fost! Chiar dacă burta-mi era cât toată sufrageria. Totuși…, încăpeam amândoi (amândoi?) pe o pernuță pe care uneori mi-o aducea special pentru noi (pentru noi?) profa de calculatoare. 10 nu avea nimeni. Nimeni, cel puțin din generația mea. Nici 9.50. Rar 9. Rar mame… în anul III.
Dar eu am fost cu adevărat o mamă foarte tânără. Căci omul cu care-mi duc soarta de peste 30 de ani mi-a cucerit inima nu doar prin ceea ce era el atunci (și e și astăzi în ochii sufletului meu), keyboardist, muzician apreciat și chipeș, ci și prin ceea ce era omulețul lui de patru ani și jumătate care, în mintea și inima mea de 19 ani îmi părea mai degrabă fratele mic pe care nu l-am avut niciodată, copilul căruia puteam să-i fiu orice, la o adică… Cu alte cuvinte, mi-am început cariera de mamă mai întâi cu calitatea de mamă-soră-mai-mare. O soră mai mare cam severă, recunosc. Adică… treaba-i treabă! Lenea-i lene. Nu prea mi-a ieșit. Dar asta e o altă poveste…
Când te naști să fii mamă, poți fi mama oricui. Ești și atât. Plângi, țipi, speri, râzi, iar plângi, iar țipi, iar mângâi, iar râzi, iar speri, iar plângi, iar râzi, iar nu dormi… nu dormi… nu dormi… Mamele-soră-mai-mare nu prea dorm. Ele simt o responsabilitate parcă un pic mai mare decât atunci când ele devin mame-mame. O fi teamă? Și stau de pază. Să nu doară, să nu fie febra mare, să nu fie frig la piciorușe, să nu doară burtica, dinții, capul, suflețelul… Nu m-am gândit niciodată DE CE e așa. Poate că acele mame-soră-mai-mare se pregătesc. Poate au nevoie de un soi de școală a mamei-mame…
Când au apărut pe rând (bine, la șapte ani distanță) ghemotoacele mele de viață, băiat și fată, eu am devenit ceva. Nu mamă pur și simplu. Nu există mame adevărate și atât… Există mame adevărate jandarm, mame adevărate terorist, mame adevărate miere, mame adevărate lapte, mame adevărate înger, mame adevărate medicament, pansament, psiholog, bucătar, bonă, cameristă, meșter, ceasornic, pat, mașină, sanie, carte, scară, coafeză, maseuză, profesoară, infirmieră, batistă, vis, cuvânt, aer și câte și mai câte.
Nu-mi amintesc să mă fi plâns cuiva că e greu să fii mamă adevărată. Nici mamă-soră-mai-mare. Nici nu-mi amintesc cum am reușit să fiu… Știu sigur că am fost. Și sunt, încă. Acum altfel.
Când trec zeci de ani, ochii se aruncă pe urmele pașilor…, vrei nu vrei. E important ce vezi. Eu văd multa bunătate a lui Dumnezeu care mi-a fost martor și ajutor nemăsurat în toate cele ce le-am petrecut…. Văd anii primei mele studențíi cu cei trei băieți-lumină (omul meu, fiul întâi al omului, fiul întâi al nostru – bobița mea de Cer), văd anii celei de-a doua studențíi cu bobița mea de Soare, fetița noastră… Văd bune și rele, văd senin și nori, văd oameni și umbre…
Și simt că toate sunt iertate, cu adevărată iubire de mamă!
You must be logged in to post a comment.