Acest text este un gând, o concluzie la care am ajuns demult și nu neapărat o consecință a unor dezamăgiri personale mai mult sau mai puțin recente. Chiar nu. Din când în când simt nevoia să scriu din convingerile și frământările mele. Mai ales când e vorba despre ceea ce prețuiesc mai mult și mai mult, omul.
Nu îmi propun să fac apologia binelui, cum nu-mi propun să fac din țânțar armăsar. Adică nu voi defini binele ca fiind sublima formă a dragostei, așa cum înțeleg eu Dragostea, ci doar umilul și neînsemnatul gest prin care cineva, sub o formă sau alta, într-un moment delicat al vieții tale pe care TU alegi să-l lași a fi împărtășit… arată că îi pasă de tine. Acel om devine pentru cei aflați în dificultate, deci și pentru tine, sprijin, stâlp, gând, mamă, tată, frate, soră, braț, pernă, plapumă, card de credit, curent electric, apă, casă, noapte, zi, aer, scaun, șofer, scriitor, mașină, timp, rugăciune, tot sau câte puțin din fiecare sau chiar doar foarte puțin din toate. Adică un țânțar, ce-i drept, cam armăsar!
Acea persoană nu știe altfel. E născută să fie tot ce îi trebuie cuiva aflat în nevoie, poate mult mai mult decât ar putea fi pentru propria persoană.
Dar, crede-mă. Nu ți se cuvine. Nu ți se cuvine nimic. Singurul om de la care poți avea așteptări de vreun fel ești tu. Dacă primești de la oricine altcineva o fărâmă din ceea ce ai nevoie, consideră că Dumnezeu și-a așezat o geană pe sufletul tău. Și nimic mai mult. Adică totul.
Nu-mi permit să fac judecăți de valoare pentru că ele aparțin gânditorilor înțelepți și nu muritorilor de rând, ca mine. Însă, mă gândesc că-mi pot permite să spun că în această viață am întins măcar un deget unor oameni față de care nu am avut nici un dram de obligație, ba chiar puteam să rămân stană de piatră în fața râurilor de neajunsuri, mai mici sau mai mari, reale, exagerate sau inventate, ieșite din matca unui eu pus la încercare, la un moment dat. Viața, familia, locuința, condițiile financiare, serviciul, facultatea, profesorii, colegii, iubitul, iubita, în fine, mulțimea de probleme mi-a fost așternută pe brațe, pe retină, pe creier, în inimă, în sânge. În sânge. Fără să întreb, fără să spun că îmi doresc să știu. Numai și numai pentru că întotdeauna am lăsat să se vadă că-mi pasă. Și așa este. Îmi pasă și nu schimb nimic din ceea ce sunt. Căci cu Dragostea nu negociezi. În Ea stă Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu I te justifici. El înțelege și fără să-I vorbești prea mult și fără să-I ceri cu surle și trâmbițe. E acolo doar dacă I-ai deschis ușa și L-ai lăsat să intre. Dacă ai pus lacăt și speri în minuni… nu mă mir că uiți repede, binele. Și nici nu mă miră că ții minte răul.
Știu să ascult. Ascult ceasuri întregi dacă e nevoie. Uneori vorbesc puțin, alteori mult. Mă ancorez în suferința ta de ca și cum ar fi a mea. Căci este. Alerg cu disperare printre gânduri, printre cuvinte, nu ca să te impresionez, ci ca să găsesc cele mai potrivite înfrățiri de rostiri care să-ți liniștească inima. Cu disperare. Da. Exact așa… Căci nu mă simt vrednică să-i fiu de folos locului acela sfânt al tău, ce sfânt ar trebui să fie și sfânt ar trebui să rămână: sufletul tău. Căci oricât de deznădăjduit ai fi, locul acela te poate salva. Dar tu uiți. Uiți repede. Binele.
Observ cu regret, dar și cu conștiința trează că uitarea binelui este tot mai mult un fel de a fi. Omul uită că venind către tine… l-ai primit, l-ai mângâiat, l-ai așezat la același nivel, fără să-ți pui întrebări, fără să te încurci în comparații de vreun fel, fără să-l judeci, fără să-ți admiri diplomele din sertare, fără să-i ticluiești un dosar „pentru orice eventualitate”. Nici pe cel mai nou venit în viața ta nu l-ai lăsat în voia și abisul frământărilor, ci ți-ai proptit cu hotărâre picioarele în pâmânt, l-ai prins bine de ambele mâini și i-ai spus: „Hai, sus! Sus, acolo unde trebuie să-ți fie și inima!”. Sau, chiar dacă îl știai demult, chiar dacă te-a făcut cândva să suferi, nu te-ai raportat la ce a fost, ci la ceea ce este. L-ai pus lângă tine și atât. L-ai pus în tine. L-ai creditat. I-ai atribuit toate calitățile pe care ai sperat că le are și că într-o bună zi le va scoate la lumină, în slujba Binelui și a Dragostei pe care ți-o dorești înmulțită.
Dar el uită repede. Binele. Omul.
You must be logged in to post a comment.