Caruselul cu vise

Când eram copil, odată cu frigul toamnei târzii ce anunța iarna cea plină de sănii pe derdelușul ce stătea adormit trei sferturi din an, în mine reapărea marea dorință: să merg la carusel. Din gardul Ștrandului (cam pe unde începe acum clădirea de birouri din Palas) și până lângă Biserica Sfinții Constantin și Elena se întindea marea de beculețe multicolore cu melodii din tonomaturile instalațiilor rotative, unele uimitor de sofisticate, iar unele de-a dreptul înfricoșătoare. Din când în când apăreau prin mulțime vânzătorii de semințe cu câte o pungă făcută coș plină de roadele florii-soarelui sau ale bostanului, milioane de boabe negre sau albe în care stătea înecat un păhărel cât un degetar, puțin mai mare: „Ie sămânța, niamule!”, strigau micii afaceriști pășind agale printre copiii cu fața acoperită de vată de zahăr sau cu câte-un ciubuc spiralat cu două-trei culori arcuinde, prins de degetele încleiate.

Nu știu de ce ideea de Orășelul Copiilor venea odată cu zăpada. Copii eram și în celelalte anotimpuri, nu? Simțeam că zbor numai la gândul că m-aș putea azvârli pe căluții deloc zglobii ce se unduiau constant și lent în valuri egale, când sus, când jos, colorați în cele mai vesele nuanțe. Erau și învârtitoare care se înălțau sus de tot. „Ciuperci” le spuneam. Niște ciuperci care stăteau prinse de niște brațe uriașe care se strângeau și apoi se desfăceau cu o ciclicitate perfectă într-un zgomot ce-ți rămânea în ureche mult după ce ajungeai acasă. Era ca un huruit de motor bătrân de la o macara abandonată pe vreun șantier părăsit. Peste acele zgomote infernale, asemenea scrâșnitului de dinți și măsele ale vreunei uriașe vrăjitoare din păduri neumblate, se auzeau cântece pentru copii. Mai erau și lanțurile. Despre ele umblau tot felul de povești care mai de care mai înspăimântătoare: că odată, în timpul rotirii, s-ar fi rupt un scaun prins în lanțuri, iar o fetiță de vreo nouă anișori a zburat zeci de metri pe deasupra tuturor găsindu-și sfârșitul pe caldarâm, asemenea unei păpuși lepădate de vreo copilă alintată; altădată cică mășinăria s-ar fi defectat instantaneu în timpul rotației maxime, fapt ce a făcut ca toate scaunele să se izbească între ele rezultând multe victime, copii, tineri, bătrâni… Dar eu nu am văzut niciodată asemenea întâmplări nefericite, însă, recunosc, mă îngrozea ideea de a încerca și eu. Acum bănuiesc că erau doar niște invenții ale bunicilor și părinților ca să îi sperie pe copii și, în definitiv, să nu cheltuiască bani sau, da, să riște… vreun accident. Mai erau și niște aparate în care bărbații băgau fise și dădeau cu pumnul într-o bilă mare neagră sau roșie, mișcare urmată de un alai de sunete electronice distorsionate în timp ce pe ecran se învârteau cifrele cu o viteză atât de mare că aveam impresia că nu se va putea citi niciodată niciun rezultat. De multe ori, când câte vreun vrednic se pregătea cu tot trupul să lovească, adăugând și niște propoziții greu de înțeles pentru mine la vremea aceea, mă întorceam cu spatele și reveneam cu privirea pe ecran abia când începeau niște urlete masculine de aprobare sau râsete și comentarii ironice la adresa celui care lovise cu putere în bilă. Mai târziu aveam să aflu că era un aparat de măsurat „forța cu care poți lovi cu pumnul”.

Toate astea nu aveau însă nici cea mai mică legătură cu dorința mea de a merge la Carusel, deși mă incitau teribil! Eu visam la căluții din cea mai „cuminte” instalație din toată hărmălaia. Mișcarea de rotație a căluților îmi revela mereu și mereu alte perspective. Așezată pe căluț aveam impresia că văd mai multe filme simultan, cadre care se repetau la intervale egale de timp. Priveam fix, fără să întorc privirea, rotindu-mă: scene cu mașinuțe ce se loveau în cauciucul de protecție, ciupercuțe la diferite înălțimi, oameni așezați pe scaune prinse pe o planșă care făcea tot felul de mișcări generatoare de țipete prelungite, un ciocan ce părea că sparge cerul cu cei care au avut curajul să urce până sus de tot. Din când în când se schimba distribuția, nu și locul de desfășurare a acțiunii. Eu rămâneam cu privirea fixă în mișcarea de rotație, simțindu-mă în perfectă siguranță cu mâinile pe hățurile caluțului…

Dar cel mai mult îmi plăcea să privesc caruselul. Mă așezam strategic într-un unghi din care nu vedeam decât căluții, copiii și beculețele cântătoare. Dintr-o astfel de poziție, nimic nu-mi putea perturba gândurile. Căci când priveam caruselul deveneam visătoare. De exemplu, cu fiecare nou căluț ce apărea în aria mea vizuală îmi imaginam că acela ar putea fi unul din visele mele. Eram eu, pe rând: prințesa, cântăreața, copilul fericit, eram eu, fata îndrăgostită, femeia iubită, mama împlinită, bunica binecuvântată. Cine nu visează? Fiecare căluț era ca un vis. Albastru, roșu, galben, verde, roz. Și fiecare vis, revenea cu fiecare rotație… Urmăream câte un căluț de când apărea și până dispărea, luând cu el și visul. Apărea altul. Mai viu, mai colorat, mai prezent. Cu alt vis. De copil. Erau și momente de teamă că un anumit vis ar putea dispărea de tot… Atunci nu clipeam.

Mă fascinează ideea de carusel.

Uneori îmi închipui că viața noastră este un carusel în care oamenii, asemenea căluților, vin, ne fac fericiți, își petrec un timp la vedere, în ochii noștri, apoi dispar proiectați în alte unghiuri, alte perspective, alți privitori. Fiecare cu visele lui. Uneori revin. Mai frumoși, mai optimiști, mai înțelepți. Unii nu se mai întorc niciodată. Se eliberează din forța șuruburilor din pardoseală și se strecoară în mulțime pentru a pleca în călătorii nepământene, luând cu ei și visele cine știe cărui copil…