„Neghiniță” – între basm și realitate în orașul lui Bacovia

Cine nu a citit încă basmul Neghiniță al lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea, cu siguranță va fi tentat să o facă acum, odată cu aceste rânduri ce vin să contureze nu povestea minusculului personaj al celebrei povești, firimitura aceea de viață care a reușit să detroneze ditamai împăratul ca mai apoi să îl reașeze la locul lui, grație unei înțelepciuni nepământene…, ci, mai degrabă, aceste rânduri își vor găsi identitatea în ideea de a fi dorit cu adevărat, de a apărea atunci când nicio speranță nu mai pare să prindă viață, de a avea șansa de a fi acolo unde e nevoie de tine, reușind să cucerești lumea, să urnești munții din loc, să faci pentru că CREZI, nu pentru că TREBUIE… chiar și pentru câteva ore din viață! Toate acestea au fost posibile chiar și într-un colț de țară, din inima unui oraș nu foarte mare, dar atât de viu, atât de nobil, atât de frumos… orașul lui Bacovia.

E trecut de mijlocul lui octombrie, 2021, iar gândurile aleargă de colo colo asemenea lui Neghiniță, din urechea stângă în cea dreaptă a Împăratului… Neghiniță are acum 11 ani, e mai năzdrăvan ca oricând și face tot ce-i trece prin minte, dar doar fapte bune. Părinții lui, Mariana și Ionel Tanasă și l-au dorit cu adevărat, deși mai aveau acasă o minune de fată, prințesa Daria. Dar atunci când iubești copiii și tot ceea ce îi poate construi frumos pe aceștia, nu poți decât să faci tot ce îți stă în putință să aduni la un loc cât mai multe sufletele cucerite de Euterpe, să găsești rețeta bucuriei armonizată de inocența copilăriei și să o împarți cu cei ce fac din sunet VIAȚĂ.

Dragi cititori, Neghiniță este, în zilele noastre, un festival de muzică, dans și teatru pentru copii, cât se poate de real și atât de frumos… exact ca un basm. Un festival dorit, creat, crescut și educat de o mână de oameni pentru care formarea temeinică a tinerelor generații reprezintă un țel. Unul chiar foarte personal. Nu m-am sfătuit cu nimeni să scriu aceste rânduri. Este, dacă vreți, o mărturisire. Da, foarte personală. Nu am mai simțit demult atâta căldură în glasul și atitudinea unui om – Mariana Tanasă (organizatoarea și co-prezentatoarea festivalului), nu am mai văzut demult un bărbat atât de implicat și emoționat în fața unei împliniri profesionale (Ionel Tanasă), nu am mai întâlnit demult oameni atât de responsabili (părinți și profesori), nu am crezut niciodată că pot fi atât de compatibilă în gândirea muzicală și aprecierea concurenților, cu oameni pe care nu îi văd decât o dată la câțiva ani sau poate o singură dată în viață (jurații Mihai Alexandru, Luminița Anghel, Nico, Claudiu Bulete, Daria Tanasă, El Radu), nu am crezut că vorbele mele, sfaturile date cu ocazia acelui masterclass susținut în mijlocul atâtor oameni mai mici sau mai mari vor avea asemenea impact, nu am crezut că se poate să fie mai multă muzică decât zgomot, nu am crezut că vibrația unui loc ți se poate întipări atât de puternic în suflet încât să simți nevoia, chiar și după câteva zile, să scrii, să rămână mărturie peste timp…

Neghiniță a reprezentat (pentru mine) una dintre puținele manifestări de profil în care concurenții, aproape în unanimitate, au venit cu lucrări specifice vârstei lor, cu vestimentații decente, potrivite evenimentului, cu o pregătire mult peste medie, cu o vizibilă dragoste față de Măria Sa… scena! Este poate printre puținele evenimente pentru copii din această țară în care s-a simțit acea energie dătătoare de viață, de dragoste, de respect, de speranță, de credință.

România nu este pierdută. România încă mai are șanse. Prin oameni care fac pentru a construi, nu pentru a câștiga, iar dacă există un câștig, acela să fie, neîndoielnic, unul pur spiritual. Cu asta ne-am ales în esență noi, cei prezenți la acest final de săptămână: îmbogățirea sufletului.

Succes pe mai departe Neghiniță, tu cel ce știi să le faci și să le desfaci pe toate asemenea personajului lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea! Te iubim.