Purtătoare de zâmbet larg în hainele iubirii, femeia există poate pentru că întreg Universul a conlucrat pentru asta cu însăși Divinitatea. Să-și fi dăruit reciproc convingerile, unica dată? Să fi existat fărâma de timp în care să-și fi vorbit? Să fi acceptat că doar împreună vor reuși marea împlinire? Poate a fost mai mult decât o creație, mai mult decât o „lucrătură”… Poate că, de dragul unei înfăptuiri atât de grandioase, cele două entități s-au contopit cândva într-un dans al nemuririi lăsând în urma lor un sâmbure a tot ce e viu și rațional dintotdeauna, esența vieții: femeia.
Această ființă unică și irepetabilă poate fi într-un milion de feluri, niciodată aceeași, asemenea unui răsărit sau apus pe care îl surprinzi pe o peliculă într-o diversitate de ipostaze. Fiecare adiere de vânt își poate pune amprenta pe chipul și pe sufletul ei. Și nu pentru că este vulnerabilă, deși știm că e, ci pentru că ea e ca o fereastră larg deschisă prin care glasul naturii, cântecul rădăcinilor, simfonia păsărilor, isteria ploii, tumultul norilor îi ating fiecare fibră, fiecare colțișor din EA, din inima ei… Îar inima ei este chipul ei, sclipirea ochilor, mișcarea capului, unduirea mâinilor, așezarea pasului, toate într-un sonor al iubirii eterne.
Fără ea, Planeta și-ar sări de pe axă, Luna și Soarele și-ar căuta zadarnic timpul, Stelele s-ar stinge în negura unui Cer pustiit, Izvoarele ar seca, Pietrele s-ar sparge în miliarde de firișoare de praf făcând Aerul irespirabil…, Păsările ar cânta pe muțește, Copacii și-ar abandona coroana pe un Pământ steril al deșertăciunilor, iar Ruga își va fi sieși povară…
Femeia e lumea toată. Ea trebuie iubită, prețuită, îngrijită, salvată. Fără ea nimic nu există.
Foto: Goran Gatarić, Woman At the Dock ll, 40×50.5, Oil on canvas
You must be logged in to post a comment.