Vremuri tulburi. Dureroase, de neînțeles, înfricoșătoare… Pandemice. Totul a pornit brutal, pe neașteptate, țintuindu-ne într-o poveste de groază în care am devenit personaje de tot felul. Ne-am vânat unii pe alții, chiar și în sânul familiei. Am tresărit la fiecare strănut sau tușit, căscând ochii mari sub care stătea întrebarea leit-motiv: Covid? Rostită sau nu, această întrebare ne-a transformat în oameni dezechilibrați emoțional, în păpuși gata să-și lepede membrele, apoi, trupul și, în cele din urmă, capul. Frica s-a instalat în mâini, în tălpile picioarelor, în ochi, în nas și în gură, în autobuz, în magazin, în biserică, în propria casă. Frica e omniprezentă. Respiră același aer cu noi, contopindu-ne într-un dans al nebuniei perfuzată continuu.
Moartea râde de noi… Umblă peste tot. E multiplicată în milioane de feluri, are mereu coasa ascuțită și execută. Face un fel de triaj, apucă cu ambele mâini și, din când în când dă târcoale chiar în apropierea caselor noastre. Își frânge mâinile când nu-i ies socotelile, dar e sigură că va exista o „data viitoare”…
Un an care ne-a fost anulat. Anotimpurile au dispărut sub umbrela purtătoare de urme chinezești otrăvitoare. Primăvara și-a uitat înflorirea, vara s-a prefăcut a fi însorită, iar toamna a înghețat timpuriu orice fir de speranță… Ne-am părăsit obiceiurile, prietenii, neamurile, am uitat să zâmbim, căutăm psihologi care să ne ajute, ne rugăm la un Cer care pare să fi luat o pauză în vegherea asupra noastră. Ne-a abandonat?! Sau poate doar s-a prăbușit puțin peste noi…
Tăvălugul pornit dintr-o fărâmă de știre undeva prin februarie a pornit-o la sănătoasa (nu… nu la sănătoasa, ci în bolnava cursă către un dezastru planetar) călcând totul în picioare. Adevăr sau neadevăr, exagerare sau măsură reală a lucrurilor, pandemie sau epidemie, mult sau puțin… în fiecare dintre noi sălășluiesc cifre cu multe zerouri ce se referă nu la numărul de copii nou-născuți, nu la numărul de oameni salvați din mâinile hulpave ale cancerului, nu la numărul de căsătorii în lume, nici la numărul de pensionari care au supraviețuit după diferite boli, deci nici un record cu conotații pozitive… Nu. Cifrele care ni se învârt în emisferele creierului, într-o dualitate greu de cuantificat rațional-emoțional sunt despre morți. Despre un dezastru mondial la care deocamdată suntem… martori, și, din păcate, nu doar oculari.
Dacă până prin august-septembrie existau zdravene suspiciuni cu privire la existența acestui virus ucigaș sau măcar la amploarea forței lui, de vreo două luni am început să auzim de cazuri de Covid în rândul cunoscuților, al apropiaților. Mai mult sau mai puțin afectați, vindecați sau încă cu sechele, unii povestesc coșmarul. Alții se ascund și probabil că nu vor dori niciodată să fie parte dintr-o statistică. Dincolo de perspectiva că mai mult se trăiește decât se moare din cauza acestui virus, undeva nu departe de acest adevăr stă absurda și perfida moarte. Și seceră… Luând tinere vlăstare, oameni în toată firea sănătoși tun sau pe cei mai puțin norocoși cărora boli de tot felul le-au devenit tovarășe de viață de-a lungul timpului lor.
Durerea nu are măsură. Durerea este sfâșietoare, e o gheară care umblă fără milă în măduva spinării, urlă în urechea internă până când sângele țâșnește și se prelinge către lobul urechii și mai jos peste umăr, picătură cu picătură, despicându-ne ființa în bucăți pe care stau tipărite cuvinte precum VIAȚĂ, BUCURIE, VISE, FAMILIE, DOR, CÂNTEC, NEUITARE, RUGĂ…
Frica a semănat în noi grija. Cea pe care o uitasem într-un sertăraș al sufletului, siguri pe noi, arogant de siguri că noi (eu, tu, ceilalți) suntem feriți de rău. Din nu știu ce motive ne agățăm de falsa impresie că nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Poate ar trebui să fim un pic mai atenți la felul în care ne raportăm la ceea CE suntem pe acest pământ. Căci firele de păianjen se rup repede sub greutatea proprie, dacă… Adevărat, nicio arahnidă nu-și rupe propria țesătură pentru că ea nu e atât de sigură pe perfecțiunea și supremația ei în lume, iar lucrul la ceea ce-i este existențial e făcut cu îndoială, cu atenție la împrejurări, cu măiestrie.
Frica ne-a adus aminte că o mână pe frunte, pe pieptul gol, un ceai oferit cuiva, o felie de lămâie, o pernă moale, un gând de liniștire sunt semne de iubire, mari valori, nu doar gesturi superficiale în fața unei posibile boli. Nu pandemia ar trebui să le genereze, ci viața însăși… Și când e pace!
You must be logged in to post a comment.