În aceste clipe… niște părinți își îngroapă copilul, frații își plâng fratele, rudele, prietenii, apropiații își frâng mâinile de durere, de frustrare, de refuz… Fiecare milimetru din noi doare. Orice cuvânt se stinge și moare. Orice întrebare nu are nevoie de răspuns. Nu din răspunsuri vine vindecarea… Căci, cum poate fi despărțirea un fapt pe care ființa omenească să îl accepte? Cum poți plânge fără să simți până în măduva oaselor?… Cum poate fi răsuflarea durerii? Dar pașii ei? Căci tu, Doamne… ne înveți că suferința este mântuire! Nu, nu-mi răspunde Doamne, căci știu… știu că vei purta pe brațele tale veșnic toți fiii, frații, părinții ce vin către tine…
Văd pământul moale și rece, îl aud cum suspină… E umed de lacrimi, de roua iubirilor încă neîmplinite, de seva muzicii timpuriu spulberate. Îi stau mărturie umbre ce vin să se-nchine, să îngâne un Crez, o rugăciune, către Cer, către Tine, Mângâietorule!
Aud pașii grei către dulcea odihnă. Și-i zbucium, cu nori pământii, cu iarbă-n cruciș. Cântarea de slavă către Tine se urcă, în hora de îngeri, în glas de copii… Copile, ia-ți steaua ce-n dar ți-a fost dată, drept călăuză la Sfântul Altar și du-te cu ea și împarte lumină spre noi, cei slabi și nevrednici și fără de har…
You must be logged in to post a comment.