În călătoria mea pe acest pământ, până la cei 47 de ani pe care de curând i-am împlinit, am întâlnit o mulțime de tipologii de oameni. Cu siguranță că gândiți la fel dacă aveți măcar vreo 40 de anișori… Pe mine, toate întâlnirile m-au educat. Într-un fel sau altul. Nu zic în bine sau în rău pentru că îmi place să cred că ceea ce m-a salvat de-a lungul vieții mele a fost un soi de capacitate nativă de a discerne sau măcar intuiția de a alege între DA și NU, chiar de la o vârstă fragedă (în exemple la îndemâna oricui, dar care nu-și au rostul în discursul meu de astăzi). Ceea ce tocmai am afirmat, nu este un pleonasm pentru că, neîndoielnic, între intuiție și discernământ este o foarte mare distanță. Asta nu înseamnă că mărturisesc că am făcut întotdeauna cele mai bune alegeri! Chiar recunosc cu toată sinceritatea că adesea am luat decizii extrem de proaste, chiar păguboase, atât în relația cu oamenii, cât și cu profesia.
Cred că a alege este o chestiune care incită, punând gândurile într-un malaxor organic. Pe de o parte, pare simplu, doar ești liberul arbitru în planurile tale, nu? Pe de altă parte, poți fi complet dependent de milioane de factori în luarea unei decizii, chiar și când, de exemplu, la 11-12 ai de ales între „a bate berbunca” prin fața blocului (cum zic bătrânii) sau a sta în casă la studiu. Grea alegere, nu?
„Drumul”, așa cum îl percep eu, traversează niște atitudini, comportamente, reacții, obiceiuri etc., uneori greu de înțeles. În mod intenționat voi evita să folosesc prea des cuvinte precum „nu”, ca negație, ca neputință, „rău”, „greșit”, „urât” etc. tocmai pentru că eu cred că suntem fix ceea ce gândim. Felul în care ne raportăm la propria viață arată lumii, dar mai ales sinelui, cine suntem și, desigur, acesta ne poate influența traiectoria în viață.
Astăzi m-am gândit să scriu despre întâlnirile mele cu oameni săraci și oameni bogați, între materie și spirit…
Știm că sărăcia duce adesea la disperare, uneori la fapte aflate chiar la granița cu infracționalitatea, de multe ori depășind-o. Sărăcia este o stare care invadează creierul, dându-i comenzi dintre cele mai ciudate. Furtul devine poate singura alternativă pentru cei care nu au ce pune pe masă… Voi credeți asta? Vă rog să nu credeți nimic din ce spun, ci să treceți prin filtrul propriu afirmațiile mele și ale altora (lecturând diverse articole din toată lumea) pentru că adevărul nu este la mine. Nici la voi. Eu NU CRED ceea ce am scris cu trei rânduri mai sus. Și știți de ce? Pentru că cel ce se îngrijește cu adevărat de soarta copiilor lui, cine se frământă pentru ceea ce ar trebui să așeze copiilor la masă, acela nu fură. Acel om discerne. Acel om caută calea prin care să rămână alături de familie, fără să îi pună viața, siguranța, viitorul în pericol! Acel om vrea și încearcă să facă tot ce este cu putință pentru familia lui. Acolo e iubire. Una pură bazată pe adevărul suprem: dragostea față de semeni! Sărăcia unor astfel de oameni este adesea contrabalansată puternic de o mare bogăție spirituală! Eu am întâlnit astfel de oameni! Sunt foarte fericiți! Râd, glumesc, se bucură, dansează, chiuie, spun bancuri, ascultă cu atenție, plâng, dar nu fac niciodată un act de bravură din soarta lor. A! Și sunt dispuși oricând să împartă cu alții din puținul lor…
Există și oameni săraci cărora, dacă nu le trece prin cap furtul, măcar lenea îi caracterizează. Ei ar vrea să aibă, consideră că nu pot avea, că asta le este soarta, deci nu vor face niciodată nimic pentru a schimba ceva și deci… aleg și fac casă bună cu sărăcia. „Pură” și ea. Bazată pe minciună, delăsare, „da’ și oăi, alțâi cum primesc ajiutoari?”. Și așa… din ajutor în ajutor… din alocație în alocație (un alt subiect deosebit de important și grav ca impact social), din birt în birt, trece viața orbecăind prin lipsuri, frustrări, comportamente pline de necuviință, agresiuni în familie, copii nefericiți, relații grav afectate etc. Acolo nu este iubire. Pic de iubire nu este acolo… Nici față de semeni, nici față de propria persoană. Acolo este o mare sărăcie spirituală! Căci „de unde nu-i… nici Dumnezeu nu cere”!
Prin analogie, întâlnirile mele cu unii oameni bogați m-au marcat. În general, în sens negativ. Valoarea și prețul sunt două entități complet distincte, nu doar din punct de vedere lingvistic. Unii oameni bogați pun semnul egal între cele două cuvinte, alții fac diferențierea justă. Așa se face că dacă îi întrebi pe unii despre potențialul cultural al urbei noastre te poți trezi persiflat, luat la mișto, ba chiar agresat verbal: „și culturî, voi nu videț cî nu sî vindi nica? Și-i așela jiaz? Oăi, vouî vă ardi di revisti di culturî șî blocurili meli stau niterminati”, deși conversația are loc într-un birou construit cu aproximativ 1200 de euro metrul pătrat, cu materiale de finisaj de cea mai bună calitate aduse din țările unde jazzul este deja o cultură în sine, chiar un mod de a trăi, iar o revistă de cultură este privită ca o operă de artă, cu respect!
Astfel de oameni nu vor, deși pot. Ei fac. Dar doar ce se măsoară în sume cu multe zerouri în cont, pentru orgoliul propriu, construcții cu mult inox, marmură, flori din plastic înalte, candelabre etc. În general sunt oameni singuri, chiar fără familie (nevasta și copiii și-au găsit liniștea și fără acele zerouri de care pomeneam), mulți sunt trecuți de vârsta a doua, manifestă o formă de credință numai de ei înțeleasă, vorbesc despre ce dețin prin garaje, pe terenuri, în conturi, de ca și cum ar mai avea de trăit cel puțin zece vieți în care, cu siguranță, nu le va lipsi nimic. Poate doar viața însăși…
Bogații autentici sunt oameni care nu au fost neapărat săraci vreodată, impulsul către succes nefiind condiționat de copilării marcate de lipsuri. În general, aceștia sunt oameni cărora pur și simplu le-a plăcut școala, au frecventat cursurile, au învățat istorie, geografie, matematică, română, limbi străine, au învățat ce este respectul, au învățat să vorbească, să accepte, să refuze, să fie diplomați, să ajute, să dăruiască… Și da, probabil au avut și acel firicel de noroc! Ei sunt cei pentru care cifrele se traduc prin cărțile citite, prin nopțile nedormite, prin emoțiile examenelor. Bogații veritabili pot face ca un popor să își păstreze identitatea. Ei sunt cei care, de obicei, investesc în restaurarea obiectivelor de interes național, cele protejate de lege, fără a urmări câștiguri financiare, ei sunt cei care ridică de la pământ case memoriale, castele, palate, biserici, școli, spitale și le pun în circulația națională și universală, ei sunt cei care inventează burse pentru copiii defavorizați, ei sunt cei care vor pune umărul cu adevărat pentru A FACE.
Deloc de neglijat în discuție sunt și bogații care s-au ridicat pe propriile picioare exclusiv prin seriozitatea și gradul ridicat de hotărâre în a reuși în viață (chiar dacă nu au stat cu coronița pe cap la fiecare final de an școlar sau poate că au fost copii cu posibilități financiare reduse). Aceștia nu știu să refuze. De obicei, cu ei simți că merită orice străduință. Cu ei te pornești la drum și o ții așa… până în pânzele albe. Te percep ca fiind ei, la început de drum. Se regăsesc în căutările și frământările tale…
Recunosc, nu sunt atât de influentă (în sensul bun al cuvântului) încât să îi fi cunoscut mai mult pe bogații pe care, așa cum ați observat, îi numesc autentici. Însă știu că ei există. Pe cei pe care îi cunosc personal nu mi-am permis să îi deranjez vreodată cu proiectele mele… Proiecte care vizau orașul meu natal, Iași. Orașul vieții mele și al multora dintre voi, născuți aici sau adoptați de cele „șapte coline”.
„Drumul”, acest drum despre care vă tot vorbesc, din perspectiva personală are multe halte, suișuri, coborâșuri, sensuri giratorii, labirinturi, dezamăgiri, împliniri, lacrimi, strigăte de bucurie, nopți nedormite, zile fără nimic altceva decât muncă etc… Pentru mine acest drum poartă denumirea de reușită. Nu succes. Reușită. Nu sunt un om bogat, nici sărac, material vorbind. Ba da, cred că sunt un om bogat. Am primit de la viață mult peste ceea ce am visat vreodată. De fapt, nu am avut vise cu privire la partea materială a existenței mele. În schimb, am fost întotdeauna un om ambițios (nu orgolios), hotărât să facă.
Sunt un om extrem de bogat sufletește. Nu știu să refuz. Iar asta… mi-a adus de multe ori suferințe. Nu mă întrebați cum stau cu verbele „a vrea” și „a putea” din titlul editorialului meu pentru că eu încă nu am cunoscut un om care să vrea cu atâta forță să cunoască drumul potrivit, cum nu am cunoscut un om care să fie atât de conștient că poate găsi calea…
Și pentru toate astea, m-am pus pe mine în slujba mea și a celor din jur. Mai mult a celor din jur. Mare bogăție! Curată. Absolută.
De ce am ales să scriu acest tip de editorial? Din disperare! Trăim într-o lume a incertitudinilor de tot felul, iar obstacolul cel mai mare îl văd în oameni. În oamenii mici și, din păcate, mulți, cei care ne hotărăsc într-un fel sau altul destinațiile… Cei care amână din rea voință, neputință sau neimplicare, progresul. Al meu, al tău, al întregului popor…
You must be logged in to post a comment.