Petrecerea de la Gramps (Hamak)

Vremurile pe care le traversăm transformă alegerile simple în unele foarte complicate. Pe lângă pandemia care ne-a trasat linii clare despre cum, unde și în ce fel să ne trăim zilele, când mă refer la „vremuri” mă gândesc la faptul că bunul simț, moravurile, valorile sunt de-a dreptul perimate. Nu e doar un fel de a spune, ci a devenit un fel de fi…

Zilele trecute, cu ocazia organizării unui eveniment privat (majorat), am luat legătura cu diferiți patroni de terase, piscine etc., spații deschise, așa cum prevede legea cu privire la organizarea diferitelor întâlniri culturale, sociale etc. în timp de restriște. Dintre dialogurile avute cu unii dintre aceștia redau aici câteva mici fragmente pentru a contura contextul în care am decis să scriu aceste rânduri. Așadar…:

„Doamnă, nu-mi spuneți mie că nu se îmbată, apoi pun manele și aruncă cu sticle goale peste tot…!” sau „Doamnă, eu vă înțeleg, dar nu ne cunoaștem cu adevărat copiii, niciodată! Ar fi bine să nu am dreptate, dar eu am dreptate!” sau „Piscina devine chiar loc de sex!” sau „Lăsați, am văzut eu profesori, doctori, avocați care-și luau odraslele acasă la 3-4 dimineața cu vomă pe ei!” sau „Majoratele înseamnă multă băutură, iar mâncarea este eventual ceva ce aduc oamenii de acasă”… Ar mai fi, dar e cam aceeași temă… cu variațiuni.

Aceste discuții m-au marcat. Vă spun cu toată sinceritatea. M-am gândit intens la tot ceea ce încă nu auzisem, deși auzisem atât de mult… Cum este posibil ca un eveniment precum împlinirea vârstei de 18 ani să semene cu un dezmăț total? Ce factori determină acest tip de comportament și mai ales, cu ce ne ocupăm noi, părinții, în cei 18 ani…?

În cele din urmă, am decis să mai încercăm într-un singur loc, iar în cazul unui refuz să ne adunăm frumușel în curtea casei noastre, pe un tăpșan numai bun de călcat cu piciorul gol, în bătaia soarelui, cu muzică și voie bună.

În primul rând să stabilim un lucru: nu m-a plătit nimeni să scriu acest text, nu am beneficiat de favoruri de vreun fel, nu știe nimeni de la Hamak (căci ați înțeles încă din titlu că despre acel loc este vorba, dar mai precis e vorba de Gramps de la Hamak) faptul că eu scriu aceste rânduri. Îl știam pe Alin Arsene de ceva timp, când ne propusesem să colaborăm pe niște seri de jazz, dar n-a fost să fie. De fiecare dată mi s-a părut omul cu care poți ajunge la o concluzie fără să pleci din discuție cu sentimentul că ești „în pierdere”. Este foarte important să ți se imprime convingerea că există soluții la orice problemă și nicidecum probleme la orice soluție (așa cum au obiceiul oamenii, în general).

După un foarte scurt dialog am hotărât ca seara de sâmbătă să o petrecem pe terasa suspendată de la Gramps în niște condiții de bun simț, de ambele părți. De la primele ore ale zilei, mergând acolo să amenajez locul am întâlnit doi tineri deosebiți care s-au oferit să fie de folos cu tot ce aș fi avut nevoie: Alex și Cezar. Veseli, plini de idei, harnici și pricepuți, cei doi ne-au fost „tovarăși de petrecere” până la stingerea luminii, puțin după miezul nopții. Au râs cu noi, s-au bucurat cu noi, ne-au servit ireproșabil, au avut grijă ca totul să poarte amprenta unei normalități despre care aproape că începem să uităm. Am avut sentimentul că cei doi fac parte din grupul nostru și… sincer, m-aș bucura să știu că sentimentul este unul reciproc, chiar dacă, atunci când au aflat că sunt profesor s-au uitat scurt unul la altul cu ochii puțin încremeniți de… amintirile lor legate de școală!

Revenind… Știam că nu am mers acolo pentru o petrecere „de lux”, cu aranjamente speciale, cu candelabre și prețiozitatea unui eveniment „la patru ace”, deși, oricine și-ar dori asta, ar putea obține. Știam că natura, mediul înconjurător vor fi cele mai potrivite „elemente decorative” pentru o seară de august alături de o mână de oameni dragi, la fel de dezinhibați ca noi, la fel de dornici de acea întâlnire cu simplitatea îmbrăcată în straiele prieteniei, ale bucuriei de a fi împreună și cam atât.

Terasa a fost a noastră. Cu bătaia ușoară a vântului aducător de frunzulițe dornice de distracție, cu glasuri de copii veniți în parcul de aventuri la o tură cu tiroliana, cu fotografii, cu zâmbete și căldură, cu mâncare bună și băuturi după preferințe.

Ne-am bucurat și de un foc de tabără pus la cale de cei de la Gramps Hamak, de câteva lampioane pe care le-am achiziționat de la un magazin cu chinezării (chinezii care le-au făcut ar trebui să precizeze pe ambalaj că lampioanele merg după formula „unul da și zece ba”, măcar să știe omul câte să cumpere…), de dulciuri incredibil de arătoase și bune oferite de Oac Bakery și de frumoasele baloane cu heliu de la Baloane Sofia (care rezistă și iar rezistă – încă le avem, deși au trecut aproape 72 de ore…).

M-am gândit că merită să laud locul, dar mai ales oamenii de la Gramps. Și m-am mai gândit că înainte de a alege să plecăm în concedii în căutarea unor distracții sau a unei o oaze de liniște, fain ar fi să tragem o fugă și pe la Hamak să punem umărul la sprijinirea inițiativelor private locale, pentru că nu știu unde pe o rază de mulți kilometri găsești în același loc atâtea câte poți găsi aici.

Și încă ceva: la petrecerea noastră chiar a fost frumos. S-a ascultat și jazz și muzică de petrecere, spre finalul serii. Deși toți cei prezenți ne-am distrat cu adevărat, totuși, nu s-a îmbătat nimeni, nu a vomat nimeni, nu a aruncat nimeni cu sticle goale, nu s-a răcorit nimeni în lac, nu a luat-o nimeni la fugă prin pădure, nu am deranjat pe nimeni și nu am fost deranjați. Ne-am simțit ca la noi în curte, doar puțin mai răsfățați.