Dragii noștri cititori, așa cum v-am obișnuit, aducem în fața dumneavoastră povești despre viață, vise și reușite, mai ales atunci când facem ceea ce ne place.
Invitatul meu de astăzi este un tânăr talentat, solist instrumentist, care a avut „solul”, „apa” și „îngrășămintele” esențiale pentru a ajunge acolo unde și-a dorit. Pentru a face și mai interesantă structura interviului, din dorința de a sublinia că în cazul de față asistăm la un model de reușită personală prin reușita propriului copil (adică un părinte care, copil fiind și-a dorit enorm să studieze muzica, dar condițiile de la acea vreme nu au fost favorabile) am ales să vorbim câte puțin și cu mama invitatului meu, iar pe baza informațiilor pe care le avem și din partea acesteia am creat materialul de față, pe care vă invit să îl parcurgem împreună.
Ne bucurăm mult că astăzi putem să povestim împreună despre dumneavoastră și despre pasiunea care vă înfrumusețează viața. Aș începe prin a vă ruga să ne spuneți ceva introductiv despre dumneavoastră.
Mă numesc Ciprian Constantin Musteață, sunt absolvent al Universității de Arte „George Enescu” din Iași, ocup funcția de sergent în cadrul Muzicii Reprezentative a Ministerului Apărării Naționale, locuiesc în București.
Sunt un om fericit, un om simplu care se bucură de fiecare zi.
Domnule sergent, vă rog să ne spuneți ceva despre copilăria dumneavoastră, despre care înțeleg că a avut un „sâmbure” pentru ceea ce aveați să deveniți?
Consider că această frumoasă etapă este o minune a vieții. Din punctul meu de vedere, copilăria, dragostea, bucuria de a fi părinte, bucuria de a fi bunic, toate acestea reprezintă minuni pe care viața ni le oferă. Cât despre copilăria mea, aceasta a fost cea mai fericită și mă consider norocos că am avut ocazia să petrec multe vacanțe la bunici, acolo unde m-am dezvoltat foarte frumos. În zilele de lucru eram peste tot prin curte, pe toate dealurile, văile și aveam prieteni mulți alături de care făceam toate năzbâtiile posibile. Zilele de Duminică erau acele zile în care bunica mea avea grijă să mergem la biserică și să mulțumim Domnului pentru toate câte avem.
Încă de mici, fiecare dintre noi avem un vis, o dorință de a ajunge ceva sau cineva. Când erați mic ce vă doreați să deveniți?
Mi-aduc aminte că eram la grădiniță, nu mai știu exact în ce grupă, iar doamna educatoare ne-a întrebat pe fiecare în parte ce vrem să devenim când vom fi mari. Nu cred că o să ghiciți niciodată ce răspuns am dat…: pompier. Nu știu care a fost logica acestui răspuns, dar știu sigur că am o apreciere imensă pentru eroii din această categorie.
Așa cum precizam la început, dialogul nostru are la bază și intervenția mamei dumneavoastră care a acceptat să ne povestească și ea câte ceva…
Doamna M.: Am simțit că are înclinație spre muzică încă de la 3 ani, atunci când a primit în dar mai multe instrumente muzicale de jucărie de care era foarte atașat și pe care le avea în permanență în brațe, semn că le îndrăgea. La doar 6 ani a avut ocazia de a-l întâlni pe omul minune din viața sa, persoana care i-a călăuzit pașii, nu doar în domeniul muzical, cât și în cel educațional – domnul învățător Ion Vasiliu, mentor blând și cu inimă mare, părinte spiritual pentru zeci de copii pe care an de an i-a șlefuit, realizându-le astfel, o bază temeinică în educație și dragoste față de muzică.
Sergent Ciprian Musteață: Da, într-adevăr, drumul spre muzică a debutat în clasa I, alături de dragul meu învățător despre care frumos și adevărat a vorbit și mama mea mai sus și pentru care am doar cuvinte de mulțumire sinceră. El a pus în mâna multor colegi ai mei și în mâna elevilor diferitelor generații, diverse instrumente, voind să le deschidă calea spre muzică, iar unora dintre aceștia reușind să le insufle dragostea pentru muzică. Deși am cochetat cu muzica încă de mic, eu am conștientizat târziu talentul pe care îl am. Cântam din plăcere, dar poate nu știam că acest cântat înseamnă și talent. Ceea ce s-a întâmplat de-a lungul claselor primare a contribuit semnificativ la portofoliul meu. Am participat la foarte multe concursuri și schimburi de experiență, am fost la București, la Chișinău, în diverse localități unde am cântat și am fost aplaudați și răsplătiți pentru efortul nostru.
Dacă ar fi să ne mărturisiți o amintire care vi s-a întipărit în minte, adânc în suflet, care ar fi aceea?
Mi-aduc aminte că îmi doream foarte mult să cânt și eu la fluierul la care cânta domnul învățător. Îmi doream foarte mult să am fluierul acela, nu știu de ce, dar auzindu-l pe mentorul meu cât de frumos cânta, aveam impresia că frumusețea sunetului se datorează doar instrumentului, nu și celui ce îl mânuia.
Și… ce a urmat după cântatul la fluier?
După cântatul la fluier, am început să cânt la trompetă. Un salt uriaș pentru un copil. Eram încă în clasele primare, iar cineva de la Ansamblul „Trandafir de la Moldova” din Huși colinda clasele căutând membri tinerei pentru ansamblul de juniori. Din clasa noastră au fost aleși patru flăcăi printre care m-am numărat și eu. Cumva acest instrument mi s-a impus: „Tu cânți la trompetă!” și poate din acest motiv nu am îndrăgit acest instrument și mult timp am făcut asta doar așa, pentru a cânta, dar nu cu plăcere.
Și totuși, povestea tânărului muzician Ciprian Musteață gravitează în jurul unui alt instrument. Nu e nici fluier, nici trompetă!
Tatăl unui coleg de liceu mi-a spus într-o zi: „De ce nu înveți să cânți la saxofon?”. Din momentul acela mi-a încolțit în minte acea idee care a prins contur. Le-am împărtășit și părinților mei acest gând, iar ei au fost foarte încântați de ceea ce îmi doresc. În scurt timp am avut primul meu saxofon, un instrument cumpărat cu scopul de a învăța primele mele note. Cel care mi-a călăuzit pașii pe această cale a fost Andrei Mardare, unul dintre colegii de serviciu ai mamei mele, un bun instrumentist de la care chiar am avut de învățat. Mi-aduc aminte că după prima ședință am devenit și mai entuziasmat și în inima mea se înrădăcina ideea de a continua și de munci pentru visul meu. Tot aici am să vă spun și care a fost prima piesă pe care am interpretat-o la saxofon: ”Yesterday” a celor de la ”The Beatles”.
În timpul ce a urmat am continuat să mă pregătesc intens pentru Conservator și am făcut naveta săptămânală de la Huși la Suceava, unde se afla profesorul meu de meditație, lect.univ.dr. Bogdan Constantin. Am fost admis la Universitatea de Arte „George Enescu”, iar în timpul celor patru ani petrecuți acolo am studiat să mă perfecționez.
Mama dumneavoastră a îmbrățișat la rândul ei pasiunea pentru muzică și poate de aceea a avut atâta dorință să își susțină fiul în cariera artistică. Iată ce ne-a mărturisit: „Talentul îl moștenește de la mine și de la mama mea, de la bunicile mele despre care îmi aduc aminte cât de frumos cântau romanțe și alte cântece la petrecerile din sat ce se organizau la acea vreme. Când eram copil mi-am dorit să devin artistă, am cântat inițial la acordeonul pe care l-am primit când am împlinit nouă ani și pe care mă străduiam să-l descopăr și să cânt piesele pe care le auzeam la radio. Vioara a fost un alt instrument pe care l-am studiat timp de un an, dar posibilitățile financiare reduse m-au făcut să abandonez brusc și această pasiune…”.
Ciprian Musteață: Cu adevărat talentul este nativ și mă bucur că mama a fost mereu înțelegătoare în ceea ce privește pasiunea mea pentru muzică. M-am simțit înțeles și susținut necontenit de ea în demersul meu pe această cale a artei. În viața mea părinții ocupă un loc primordial și valoros.
Noi am întrebat-o pe mama dumneavoastră dacă a întâmpinat piedici în susținerea pe acest drum complicat, dacă la fel ca orice adolescent ai avut momente în care ai voit să renunți, cât și despre modul în care situația s-a așezat pe un făgaș normal. Iată ce ne-a răspuns: „Marea dilemă a venit atunci când, după terminarea liceului, urma să-și aleagă drumul pe care dorește să pășească. Oscila între un post în M.A.I sau unul în domeniul Silviculturii, dar după o lungă discuție în care noi, părinții, i-am adus aminte că trebuie să facă ceea ce îi place și că doar așa va fi fericit, a ales până la urmă să nu abandoneze dorința inițială, aceea de a opta pentru Conservator”.
Ciprian Musteață: Da, voiam să devin polițist sau pădurar… Gândeam că ar trebui să fac o școală care să nu mai necesite așa mult efort, mai ales financiar, din partea părinților mei. Repet, sunt un norocos că am fost înțeles și susținut foarte mult și le mulțumesc sincer.
Cum ați ajuns să cântați în Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale?
M-a atras foarte mult ideea de armată, iar atunci când am aflat că există posibilitatea combinării celor două domenii (muzica și armata), după ce am terminat facultatea, nu am mai stat pe gânduri. Am urmat Cursul de pregătire pe o perioadă de 9 luni la Centrul de Instruire pentru Muzici Militare din București, promovându-l cu medie foarte bună. Acesta s-a concretizat atât în ore de instruire militară – tactici militare de bază, dar mai cu seamă în ore de Teorie muzicală, Armonie și Istoria muzicii militare, precum și practică pe baza acestora.
Ce sentiment imprimă hainele militare? Dar prezența în concerte atât de speciale?
Din punct de vedere personal, uniforma militară denotă seriozitate, frumusețe și cu siguranță ideea de îngrijit, dar mai ales DEMNITATE. Atunci când îmbrac uniforma militară am un sentiment plăcut, mai cu seamă știind că are legătură și cu ceea ce fac, muzica, dar și cu ideea de organizare și disciplină. Atunci când concertez am în continuare emoții, de obicei constructive. Nu sunt lipsit de entuziasmul care este născut din unicitatea fiecărui moment, simțindu-mă recunoscător că fac ceea ce îmi place.
Cum este viața în sânul Muzicii militare? Cum poate modela aceasta un om?
Viața muzicală în sânul armatei este o viață foarte frumoasă. La Muzica Reprezentativă a Ministerului Apărării Naționale abordăm, pregătim și cântăm aproximativ toate genurile muzicale (cântece patriotice, arii, piese contemporane, piese pop, jazz, muzică ușoară, folclor). Cât despre concertele pe care le avem, acestea se desfășoară în locații precum Cercul Militar Național din București, Sala Radio, Sala Palatului, dar și în locații amenajate din aer liber.
Cât despre cum m-a modelat pe mine această muzică… eu sunt de fel o persoană punctuală, nu știu să fi întârziat vreo dată. Mereu am ajuns cel puțin cu jumătate de oră înainte de momentul stabilit. De obicei, armata vizează și acest aspect al punctualității, dar în cazul meu acest fapt era deja pus la punct. În rest, pot spune că armata m-a făcut mai conștient de sângele românesc ce îmi străbate venele și mai mândru de țara mea. Din punct de vedere muzical, studiul zilnic contribuie semnificativ la pasiunea mea și la dezvoltarea acesteia.
Principiul după care vă ghidați?
„Ce ție nu îți place altuia nu-i face”, un proverb complex care reflectă atât ideea de sinceritate, moralitate, corectitudine, dar mai cu seamă ideea de bunătate, caracteristică esențială pentru o viață fericită, împlinită.
Ce recomandați celor care doresc să acceadă în Muzica Militară?
Recomand celor care au acest vis să muncească pentru realizarea lui, să se pregătească atât fizic, cât și teoretic și practic din punct de vedere muzical și să se gândească că viața văzută prin ochii de militar este mult mai frumoasă decât cea văzută prin ochii de civil. Totodată bucuria concertării în asemenea situații unice oferite de viața din muzica militară este unică și memorabilă.
Cum vă petreceți timpul liber?
Timpul meu liber îl petrec cântând și destul de mult conducând. Activez într-o formație live din Iași și mă împart în permanență între cele două capitale.
Încheiem acest interviu printr-o concluzie părinte-copil, ca un epilog la ideea de la care am pornit și anume împlinirea părintelui prin împlinirile copilului.
Ciprian Musteață: Pentru dezvoltarea mea fizică, culturală, muzicală, dar mai cu seamă morală, meritele primordiale le au părinții mei. Le-am înțeles tot timpul sacrificiile și am fost martor al situațiilor în care au renunțat la ceva pentru ei, în favoarea mea. Mereu am căutat să le răsplătesc efortul prin bucuria mea, bucurie bazată pe rezultatele înfloritoare pe care le obțineam. Darul concretizat în oameni pe care copilul îl primește de la Dumnezeu se numește PĂRINȚI.
Doamna M: A fi părinte înseamnă a renunța la o mulțime de lucruri și am considerat împreună cu soțul meu că cea mai bună și cea mai de preț investiție este cea în educația și dezvoltarea copiilor noștri. Consider că am făcut tot ceea ce ne-a stat în putință, depășind de multe ori limitele pentru oportunități mai bune.
You must be logged in to post a comment.