Iulian Lupu este omul care a demonstrat că se poate, este cel care a fost călăuzit în permanență de speranță, credință și perseverență. Lumea muzicii este pentru el modul de viață, pasiunea și dăruirea pe care le amestecă zilnic și le transformă în rezultate apreciate de oameni din întreaga lume. A concertat pe marile scene ale lumii alături de talente bine șlefuite, personalități marcante ale muzicii universale, s-a împlinit sufletește și a adus frumusețea sunetului de trompetă la urechile miilor de ascultători. A împărțit darul său cu sutele de studenți pe care îi pregătește zi de zi, a scos la lumină și alte talente românești pentru că a susținut mereu că „România are valori ce merită cunoscute”.
Iulian Lupu este românul care și-a depășit propriile limite, dar și-a pastrat neatinse rădăcinile românești. Despre povestea copilului de 5 ani care privea uimit fanfara de pe scena Căminului Cultural de la Răducăneni și împlinirea visului turcesc, citim astăzi în revista noastră.
De ce muzica?
De ce muzica? Fiind că am avut un tată care a cântat la clarinet și care, din păcate, nu mai este printre noi. Era un talent deosebit, iar eu moștenesc talentul tatălui și cred cu siguranță că am avut chemare în această lume a muzicii încă de când aveam vreo 5 anișori. Mi-aduc aminte că atunci când am văzut Fanfara de la Casa Pionierului din Iași concertând pe scena Căminului Cultural de la Răducăneni am simțit că locul meu trebuie să fie pe scenă, că trebuie să ajung muzician! Le-am spus părinților că asta îmi doresc să fac în viață. Sigur, la cinci ani nu prea îți dai seama de viitor, de ce vrei să faci, dar am simțit chemarea și am avut susținerea familiei, a mamei, dar în special a tatălui, muzician fiind. Totodată subliniez că am avut marele noroc de a-l întâlni pe profesorul Ioan Mardare, la vremea aceea cadru didactic în cadrul Casei Pionierului din Răducăneni.
Concluzia acestei întrebări s-ar putea concretiza în trei cuvinte: chemare, talentul moștenit de la tata, prezența acelei fanfare pe scena de la Răducăneni, moment ce a reprezentat imboldul, motorul a ceea ce avea să devin.
Cine v-a susținut în demersul artistic?
În ceea ce privește susținerea pe care am primit-o, aici sunt incluse mai multe persoane. Nu au fost doar părinții mei, fiindcă, dragă Andreea, după cum știi, pentru că te afli și tu în acest domeniu, muzica se face cu un efort financiar fantastic, iar noi am fost opt copii acasă. Mama și tata au crescut opt copii, eu fiind cel mai mic. Nu pot spune că a fost ușor pentru ei, la un moment dat, toți opt eram la Iași, la licee și la internat și era foarte greu. Mă consider norocos pentru că eram cel mai mic și poate cel mai protejat, poate cel mai alintat și am avut susținerea, aici subliniez, a fraților care intraseră deja în serviciu. Consider că muzica și sportul de performanță se fac cu cheltuieli foarte mari, singura diferență fiind aceea că sportul se practică până la o anumită vârstă, pe când muzica, ajungi să o practici chiar și până la o vârstă înaintată.
Revenind la întrebarea ta, părinții, toți frații mei și toate surorile mele mi-au fost alături. Câte lucruri nu îți trebuie… instrument, cutie, partituri, ulei pentru trompetă, cremă, muștiuc.
De altfel, în perioada comunistă nu găseai decât obiecte românești pe piață, dar și acelea foarte greu. Eu m-am bucurat, repet de susținerea totală a familiei mele și le mulțumesc și public pentru susținere.
Cum ați ajuns în Turcia? Aveați și aici opțiuni…
Eram în anul al IV-lea la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, studii pe care le-am finalizat cu succes în anul 1992. Presat fiind de Filarmonica de la Oradea, deoarece aceștia doreau să îmi acorde postul de prim-trompetist la Oradea, în anul IV am terminat și anul V, în ciuda cumulării examenelor, am reușit să le promovez, apoi am plecat la Oradea pentru că oamenii de acolo mă așteptau, căci aveau nevoie de un trompetist tânăr și de calitate. Astfel, în vara anului 1992 am ajuns la Oradea. Acolo m-am bucurat de o primire foarte frumoasă. Am cunoscut oameni deosebiți, iar printre aceștia s-a numărat și un foarte bun trombonist al cărui fiu era în Turcia.
În anul 1993 s-a organizat un concurs internațional la Ankara, concurs la care am primit invitația de a merge în Turcia la audiții. Sigur că am mers cu toată plăcerea, am promovat audiția și am decis să rămân în Turcia doar pentru un singur sezon. Condițiile bune de aici și totodată respectul față de artist pe care, de altfel, eu îl consider necesar, m-au condus la decizia de a mai rămâne un sezon, două și uite că s-au făcut 26 de sezoane.
Am trecut în revistă de unde ați moștenit talentul, cine v-a fost alături, calea către Turcia. O adevărată călătorie! Din călătorii întotdeauna transmitem mai departe… Cine vă moștenește talentul?
Ei… Talentul meu, dar și al soției, pentru că și soția mea cântă (ea este oboistă, noi am fost colegi la Liceul de muzică, după care la facultate) este moștenit de băiatul nostru. El a ales, la fel ca și mine, fără a fi forțat de noi sau de împrejurări, să studieze trompeta.
Îmi aduc aminte, eram la Oradea, pe atunci el avea 4 ani și concertam la Teatrul Național din Oradea. Îl așezam în lojă și mare mi-a fost uimirea să aud că la 4 ani spunea: Acela este tata! Acela esta tatăl meu și vreau să devin ca el, vreau să devin trompetist ca el!
Astăzi băiatul nostru este un om matur, are 30 de ani, este profesor la Conservatorul de Stat din Ankara, ocupă totodată și postul de prim-trompetist în Orchestra Academică din Ankara. Mi-a urmat calea și consider acest fapt o bucurie imensă pentru că, ce părinte nu s-ar bucura să vadă că propriul copil îl urmează.
Care vă sunt tabieturile în ziua concertului? Ce nu faceți sau ce faceți înainte de un concert?
Din punctul meu de vedere, un artist aflat înaintea unui concert trebuie să aibă grijă de alimentație, trebuie să aibă grijă de odihnă și mai ales trebuie să fie într-un mediu pozitiv, fiindcă atunci când ajungi pe scenă trebuie să oferi totul publicului, iar dacă vii dintr-un mediu negativ sau dacă nu ai o alimentație potrivită sau ești obosit, atunci nu poți să transpui pe scenă tot ce este atât de frumos în această minunată artă, muzica. Eu am grijă ca înainte cu doua ore să nu mănânc, am grijă să mă odihnesc cel puțin o oră, o oră jumătate la prânz și am grijă, acest aspect e foarte important, să apar pe scenă impecabil și cu o atitudine pozitivă. Bineînțeles că țin seama și de latura estetică pentru că artistul are nevoie și de o imagine frumoasă care este în strânsă legătură cu ceea ce el prestează. Consider că viața disciplinată și echilibrată îți oferă cele mai multe satisfacții, te conduce către performanță. De altfel, vreau să subliniez că tatăl meu a fost fumător. I-am făcut o promisiune și anume aceea că nu o să fumez niciodată, promisiune pe care am ținut-o și o să o țin în continuare.
Considerați ca v-ați îndeplinit visul?
Cred cu tărie că visul meu nu doar că este îndeplinit. Este MAI MULT DECÂT ATÂT. Îmi doream atunci când eram la liceu să ajung pe scena Filarmonicii din Iași. Am ajuns pe scena Filarmonicii din Iași, am ajuns pe scena Filarmonicii de la Oradea, iar apoi am ajuns pe Scena Filarmonicii din Bilkent din Ankara, care a fost și este o rampă de lansare pentru mine, fiindcă de aici am putut să colind toată lumea, mi s-au deschis multe orizonturi datorită faptului că este privată și pentru că are un nivel foarte ridicat de educație, fiind realizată după sistemul american. Acest fapt mi-a adus foarte, foarte, foarte multe oferte de masterclass, de concerte în America, în Japonia, în Brazilia, chiar foarte des și foarte mult în Europa. Visul meu cu siguranță este împlinit, dar asta nu înseamnă că aici se termină visul meu. Eu încă am o nemulțumire sufletească. Sunt prezent pe toate scenele din lumea mare, dar, din păcate, sunt foarte puțin prezent în România, acasă.
Nu pot spune că nu am deloc activitate în țară. La Brașov colaborez cu Cvartetul Gaudeamus, Cvartetul de Stat al Filarmonicii din Brașov și în fiecare an cântăm la Castelul Bran, dar mulțumirea mea sufletească ar fi dacă aș primi invitație de la filarmonicile din România, care sigur că au nevoie de instrumentiști, de trompetiști. Sunt sigur că sunt apreciat, însă nu am primit încă acele invitații care să mă liniștească sufletește că mă aflu și pe scenele de acasă.
Încă aștept! Încă aștept să cânt acasă!
Dacă nu făceați muzică, ce v-ar fi plăcut să faceți?
Tot muzică! Chiar cu ceva timp în urmă am trecut printr-o pauză cauzată de recuperarea mea, în urma unei mici intervenții prin care am trecut cu bine și discutam cu soția mea, cât de mult îmi lipsește să pun mâna pe instrument, să cânt. După 42 de ani de cântat încă iubesc și divinizez instrumentul acesta. Acasă pun mâna pe pian, un alt instrument drag mie, dar nu e la fel.
Când ați cumpărat prima trompetă?
Prima trompetă a fost cumpărată de cei de la Filarmonica din Oradea într-un turneu în Franța, o trompetă ce valora 1000 de dolari. Am mai avut trompete… dar nu le puteam compara. Astăzi am o colecție de 22 de trompete care valorează 120 000 de euro.
V-ați întoarce în țară?
Da! Cu siguranță cândva mă voi întoarce. Am 26 de ani în Turcia, aștept să-mi îndeplinesc baremul de pensie și cu siguranță revin acasă. România îmi lipsește foarte mult! Îmi lipsește spiritul sărbătorilor. Poate în casă, cu soția, cu băiatul simți acea atmosferă, dar atunci când ieși din casă, lucrurile se schimbă. Eu îmi doresc să arat și poporului român că talentul meu nu s-a dus doar în Turcia, în Europa și în lume. Talentul meu trebuie să fie și pe scenele de acasă.
Ce diferență există între lumea muzicii din Turcia și lumea muzicii din România?
În Turcia se pune ceva mai mult accent asupra respectului față de artiști. În România există talente cu carul, oameni talentați și totodată o tradiție a muzicii. România a conturat valoarea multor oameni talentați. Pentru că Turcia nu se bucură de o tradiție culturală așa cum se bucură alte țări, patronul care a înființat această orchestră internațională a avut ca scop să insufle în Turcia „bucăți” din lumea artistică care nu se găseau în proporții relevante. Acest fapt se concretizează prin faptul că eu personal am studenți ai Turciei, laureați la concursuri internaționale precum Hanovra, la Amsterdam etc. Am studenți de-ai mei care cântă prima trompetă la Istambul, la Ankara, iar în spatele acestor reușite stau atât anii mei de muncă și implicare, cât și anii lor de studiu.
Ce v-ar plăcea să faceți și încă nu ați făcut?
Am cântat și cânt într-o orchestră internațională de foarte mare succes și pot spune că pe plan simfonic sunt împlinit. Pe plan pedagogic sunt împlinit, pe planul muzicii de cameră sunt împlinit fiindcă am un grup de suflători intitulat Golden Horn Brass, alături de care colind lumea. Vreau să îmi pun în aplicare toate planurile mele ca solist, deși am activitate foarte intensă și ca solist, dar încă nu am pus total în lumină acest aspect. Mi-ar plăcea să fiu mult mai prezent pe scenă ca solist instrumentist. Acest lucru vreau sa-l împlinesc după ce realizez baremul de pensie și voi avea timp să mă ocup intens de solistică.
În viața de artist a lui Iulian Lupu au existat momente grele?
Cu sinceritate spun, din punct de vedere muzical, de când sunt în Turcia, momente nefericite nu am avut și probabil de asta sunt aici de 26 de ani. Ce mi-am dorit am primit. De exemplu, atunci când am concerat în America am avut nevoie de o trompetă a cărei perioadă de lucru a necesitat 16 luni și am primit ajutor din partea decanului meu, iar acest fapt este mare lucru pentru că un artist bun are nevoie de un instrument bun. Consider că sunt pe un drum fantastic.
Vreau să subliniez că în măsura în care eu am primit ajutor am și ajutat la rândul meu. Am recomandat și am adus în Turcia instrumentiști de valoare din Arad, București, Cluj, printre care și pe regretatul Lența Dumitru din Iași. Am vrut să arat că România are multă valoare și multe personalități ce merită cunoscute în lumea întreagă.
Când Julian Lupu nu cântă, cum se relaxează?
Îmi place să joc tenis și să înot. Joc fotbal cu ai mei colegi din orchestră și îmi place foarte mult să citesc.
Autorul preferat?
Victor Hugo. În general îmi plac scriitorii francezi.
Modelul pe care îl aveți?
Maurice André, trompetist francez care a abordat muzica barocă și muzica clasică. Am încercat să-l iau ca exemplu, fără să încerc să copiez, concentrându-mă pe ideea că trebuie să am propriul stil, pentru că propriul stil te face unic.
Dacă ar fi să vă definiți în patru cuvinte, care ar fi acelea?
Disciplină, Seriozitate, Pozitivism, Modestie.
În încheierea acestui interviu, Iulian mărturisea că abia asteaptă întoarcerea acasă, acasă unde vrea să-și continue activitatea, în special aceea de solist, acasă unde, spunem noi, va fi un model valoros pentru români.
Ținem să vă spunem, dragi cititori, că prin intermediul revistei noastre, Iulian Lupu transmite următorul mesaj: „Eu vreau să transmit tuturor românilor să fie optimiști, să creadă în continuare că România se poate face mai bine, să aibă încredere în forțele proprii și să depună eforturi pentru a duce România cât mai sus în topul țărilor valoroase. Avem o țară specială care poate enorm de mult!”.
You must be logged in to post a comment.