Spovedanie

Îmi amintesc și-acum, parc-ar fi fost ieri, cum mă ducea stră-bunică-mea la Mitropolie, când eram copil… Catinca, așa o chema pe stră-bunică-mea, femeie simplă de la țară, mereu cu broboadă neagră pe cap, credincioasă cum rar am văzut. Pentru mine, copil de 5-6 ani, mersul la Mitropolie era un chin! Așa-mi amintesc! Locuiam pe Galata, la casă și drumul până la Mitropolie îl făceam pe jos. Asta n-ar fi fost nimic, dacă nu m-ar fi trezit cu noaptea-n cap (eu, care de când mă știu URĂSC să mă trezesc dimineața devreme…), cu forța mă lua din pat și drumul pân’ acolo era un chin și pentru mine și pentru ea. Pentru mine, pentru că mi se părea o tortură, plus că, oricât plângeam, nu era chip să scap, plus că nu mă lăsa să iau cu mine nici mâța, nici câinele, nici măcar o păpușă… nimic!!! Iar eu știam, din alte dăți, că acolo durează muuuult… și am să mă plictisesc de toooot! Iar pentru ea, chin, pentru că, până la Mitropolie, și era ceva drum… mai mult mă târa… pentru că eu îmi scălămbăiam picioarele și nu voiam să merg nicicum, doar-doar m-o lăsa acasă…  Nici gând. Și acolo, nu doar că țin minte, SIMT și acum răceala pardoselii pe care mă punea să stau în genunchi… și eu nu stăteam… mă punea să fiu atentă… și eu nu eram… mă înghiontea, mă scutura… că eu tot cu ochii aiurea și tot s-o zbughesc… cumva… Până am descoperit vitraliile ! Atât de fascinată am fost de frumusețea culorilor, de frumusețea luminii care străbătea ferestrele mari, uriașe… iar episcopii cu mantii ample, în culori superbe, pentru mine erau împărați din povești… la fel cum tot din povești erau cerurile Mitropoliei, îngerii cu aripi… sfinții…  și doar eu, cu poveștile pe care le imaginam în mintea mea, mă țineau acolo, ore… și ore…    Bun. Mai era chestia cu spoveditul și împărtășitul, lucruri despre care eu nu înțelegeam nimic   (!!!), atâta că vedeam că stră-bunică-mea le dădea maaaare importanță, și era atât de pătrunsă de importanța momentului, de parcă de lucrul ăla ar fi depins toată viața mea!!!  … … …  Stră-bunica nu mai este. Demult… Și, după ce ea n-a mai fost, cine să mă mai ducă pe mine la biserică, la spovedanie, la…? Nimeni! Nimeni.

Era, cred, cam a cincea sau a șasea sau poate a șaptea oară de când tot veneam la biserica noastră, Biserica Vulpe de pe Sărărie, cea pe care-o nimerisem singură, a doua oară, după ce prima dată intrasem dintr-o pură întâmplare… Dar ce întâmplare! Doamne, ce întâmplare! Una din cele care-ți schimbă viața.

Așa și cu mine… Tot m-am dus… m-am dus… că începuse să-mi placă liniștea bisericii… La început, pentru asta mă duceam… Simțeam, când intram acolo, de regulă după-amiaza, când toate erau mai liniștite și treburile, cumva, terminate… simțeam, când intram, cum mă rup de lume și de tot zgomotul și de toată zgura orașului… Stăteam… și mă odihneam… Nu cunoșteam pe nimeni, nici nu doream să cunosc… Stăteam cât să capăt sentimentul ăla de liniște interioară… de pus gândurile în ordine… simțeam acolo o protecție, simțeam, cumva, că acolo fiind, nu are ce rău să mi se-ntâmple… Și când mă linișteam de tot… și-n mintea mea toate erau la locul lor, plecam… Da. Era ca un refugiu. Ăsta e cuvântul. Descoperisem un refugiu. Fizic. La propriu. O oră, două… cât stăteam acolo, nu mă căuta nimeni, nu știa nimeni unde sunt, nu voia nimeni nimic de la mine… eram doar eu cu mine însămi… și atât. Cu gândurile. Atât. Nu mai știu dacă la plecare, sau la venire, îmi făceam cruce, dar nu cred… Doar de la un timp, însă, venind  mereu, cam o dată pe săptămână, sau poate la două săptămâni… începusem să învăț gesturi, că le vedeam, la toți ceilalți… o ordine a lucrurilor… că vedeam… un timp anume pentru fiecare rugăciune care se petrecea acolo… că vedeam… un ritual… Și, mereu, în tot acest timp, printre gânduri… printre gânduri… îmi aduceam aminte de stră-bunica mea, și de cât s-a chinuit ea să mă-nvețe cu biserica… Da. Și, iată! Eram într-o biserică. De bună voie! După ani… și ani… și ani… Îmi plăcea la această biserică că nu mă-ntreba nimeni, nimic. Eram lăsată în pace, nu se găsea nimeni care să mă-nghiontească și să-mi spună ce să fac… cum să fac… cred că ăsta a fost unul din motivele care mă determinau să vin, ori de câte ori simțeam nevoia s-o fac… Știam că nu mă deranjează nimeni…  Și, tot cu gândul la stră-bunica, îmi aduceam aminte că la biserică, nu vii totuși, ca la piață… Trebuie să te rogi, să te spovedești… să te împărtășești… mă rog… sunt niște treburi… Niște treburi despre care eu nu știam nimic. Da’ nimic.

De la un timp am început să întreb pe-acolo femeile… că erau, cu zecile… le știam… le urmăream… le analizam… gesturile, vorbele, îmbrăcămintea… tot. Și preoții… și pe ei îi analizam… mă uitam la toate… începeam să le cunosc… nu-mi mai erau atât de străine… sfinții… și ei… biserica toată!

Am văzut și-am învățat că există un preot, așa… mai important, la care se ducea mai toată lumea… să vorbească… să vorbească… oare ce-o tot fi vorbind acolo, mă întrebam mereu, eu, cea obișnuită să vorbesc atât de mult… doar cu mine însămi… Mi-au spus femeile din biserică… de la un timp… păi, dacă tot vii la biserică, trebuie să te spovedești… să-ți spui păcatele… (care… păcate… ????… eu…)… să te împărtășești… tre’ să mergi colo, la părintele… te-nvață el… Și eu, tot cu gândul la copilărie… tot cu gândul la ulița Galatei, unde străbunică-mea se chinuia să-mi îndrepte picioarele încâlcite de copil chior de somn, bocind pe drum și urlând că nu vrea să meargă la biserică…

Buuuun. Și-ntr-o bună zi, îmi fac eu curaj și, zic, hai, dom’le la părintele, că doar nu te-o omorî nimeni…! Nu prea știam eu ce-o să fac și ce-o să zic, dar, hai… vedem… Începusem, învățasem să fac și cruce, nu mai intram în biserică ca o sălbatecă… Era, cred, tot după-amiaza, ziua în care mă hotărâsem să… mă spovedesc!!! După atâția ani! Zeci… de ani!!! Eram cam confuză, nu prea știam eu cum or să decurgă treburile, dar, odată decisă, voiam să merg până la capăt, fie ce-o fi, că, repet, doar nu m-o omorî nimeni… Mă gândeam eu… o să mă-ntrebe, de una, de alta… ce poa’ să mă-ntrebe… ???? Curaj, Giglia… ai să vezi tu ce-o să spui… acolo…

Era rând la Părintele. Multă lume! Dar știam deja lucrul ăsta, mai văzusem… Și, cât stăteam acolo, încercam, așa, să-mi fac curat în cap, să mă gândesc, oare ce să spun, cum să spun… tot vedeam oamenii care plecau… unii îngândurați… alții, mai liniștiți… unii tot cu ochii în pământ, alții veseli… zâmbitori… toți, în schimb, și unii și alții, aveau așa… o expresie a lucrului împlinit… a ceva ce au făcut de bună voie și, iată, au făcut. Mă apropiam și… n-am să uit niciodată emoția care m-a cuprins când am văzut că în fața mea mai erau doar vreo doi oameni… Emoția aia de examen! Emoția aia cu leșin! Emoția aia de-ți vine să te-ntorci și să pleci acasă cât mai repede! Atunci! Pe loc. Cât mai ai timp… Și, dintr-o dată, cât suceam eu gândurile astea… m-am trezit în fața Părintelui. Nu mai puteam să dau înapoi… M-am așezat în genunchi, că știam că așa trebuie și singurul sentiment pe care mi-l amintesc acut este că m-am simțit atunci ca la Judecata de Apoi…. Asta am simțit. Mă gândeam… Giglia… acum trebuie să spui tot. Bun. Tot. Care, tot? Ce anume? Care, tot? Ce, da… și, ce, nu… Habar n-aveam. Dar știam, simțeam, știam, că, acolo odată ajunsă, cu acel preot puteam vorbi orice. Ori-ce! Chiar orice!… Și-am început să povestesc, încet, încet, cam ce credeam eu… de una… de alta… și preotul asculta… asculta… nu zicea nimica. Mă așteptam să mă-ntrebe… eu așa știam… că te-ntreabă… diverse… El, nimic. Am continuat, mai pe-ndelete… văzând că nu-i cu grabă… și, tot povestind… la un moment dat a început chiar un dialog… interesant… ba chiar discutam ușor în contradictoriu… Eu povesteam, părintele mă-ntreba, eu răspundeam… iar mă-ntreba… mă gândeam… răspundeam… intrasem, cumva, fără să-mi dau seama, în profunzimea unor stări de lucruri, din viața mea, pe care le trăisem eu… și la care nu știu cum de am ajuns să aducem vorba… că n-aveam în gând… Și vedeam cum Părintele mă tot întreabă, mă tot întreabă… nici gând să termine… deși eu realizam că trecuse destul de mult de când stăteam acolo… Genunchii, începuseră să-mi amorțească… iar, gândul la copilărie… mă tot mutam de pe un genunchi pe altul… dar n-aveam cum să mă ridic, că discuția nu era terminată. Doamne…!!! Și intrasem în niște discuții… !!! Despre care, eu, dacă știam… nu veneam… veci!!! De unde la început vorbeam numai eu, acum vorbea Părintele! Și mă certa. Cumva… Că acolo, n-ai făcut bun. Că nici acolo. Că trebuia să faci așa, că așa era drept… Și nici acolo n-ai făcut bine, și nici acolo… Eu spuneam una, Părintele spunea două… eu spuneam trei… Părintele spunea patru… N-o scoteam la capăt, nicicum! Mă certa! Mă… certa!!! De-a seriosu’… Vedeam că nu glumește! Mă miram… nu mă așteptam! Ascultam ce spune… înțelegeam și nu prea… mai încercam să spun câte ceva… dar mi le tăia scurt, aspru, categoric. Nimic din ce spuneam nu era bun. Nimic din ce gândeam nu era bun!!! (???) Eu… șoc… Adică, cum…? Chiar nimic? Nimic! În spate… hârșcâit de scaune… voci înfundate… eu, care înregistram că este lume în spatele meu… lume destul de multă… care toți așteaptă… Doamne… și preotul ăsta care nu mă iartă deloc… Părintele nu-și lua ochii din ochii mei. Parcă nici nu voia să vadă ce e în biserică, dincolo de mine… A început să-mi povestească din viața lui… una… alta… și-mi explica, clar, concis, ca la școală, cum e cu credința, cum e cu Dumnezeu, cum e cu adevărul… cum e cu ADEVĂRUL…

…După ce eu… absolventă de filosofie… îi explicasem la început… eu… cum e cu adevărul… Nimic nu se potrivea. Nimic nu era bun. Nimic din ce știam nu era bun. Dar mai rău… nimic din ce trăisem nu era bun! Doamne… când m-a luat Părintele la… tocat… și la bani mărunți… nici eu nu mai știam de mine… Mă certa, mă certa… mă certa… Aspru. Cu argumente. Drept. Nu puteam să tăgăduiesc nimic din ce spusesem… din ce trăisem… Atât de tare m-a întors pe dos și atât de tare m-a certat că la un moment dat am izbucnit în plâns… că nu știam pe unde să mai scot cămașa… și nu știam și nu credeam că atâta rău… că numai rău, făcusem eu în viața mea… Nici nu bănuiam că lucrurile vor lua o asemenea întorsătură… Plângeam tare, fără să mă controlez…  Nu mai zicea nimeni, nimic… Cei din spate, cred că gândeau: ,,Doamne, cred că asta a omorât pe cineva… că prea mare zbucium e-acolo…”. Poate că așa gândeau… nu știu… nu mă interesa… La biserică, plânge toată lumea… Fiecare, cu necazurile… asta e… Nu se miră nimeni.  Am bocit, o bucată… după care am simțit sentimentul ăla… când ți-e egal… când nu-ți mai pasă… când simți că de tine nu mai depinde nimic… că ce-ai avut tu de făcut, ai făcut… și ce-ai avut de spus… ai spus… și, mai departe… Dumnezeu, cu mila… Preotul, cât am bocit eu, n-a zis nimic, da’ nimic. M-a lăsat în pace… dar, tot acolo eram. Mă gândeam…. Doamne, oare cât timp a trecut de când sunt aici…? Că nici nu-mi mai simțeam trupul… Și… oare cât o să mai dureze…? Și, oare cum o să se termine povestea asta??? Mă dureau enorm cuvintele preotului, acuzele lui… reproșurile lui… cearta lui… cuvintele lui categorice și implacabile… nimic bun… nimic bun… Nimic bun. M-a desființat… ce mai… La urmă mi-a spus așa: te duci acasă, te gândești… la tot ce-am vorbit… POSTEȘTI (!!!) și, peste-o săptămână, vii din nou. …Pffff… Doamne… mă gândeam… da’ cine mai vine ??? Doamne… după perdaful pe care  l-am primit… cine mai vine… ??? Mă uitam eu la preot… preotul la mine… doi oameni care atunci au vorbit pentru prima oară în viața lor… Trei ore. Trei ore!!! Atât a durat… Cu greu m-am ridicat… era târziu… foarte târziu… M-am întors… în spate nu mai era nimeni… Toată lumea plecase… M-am uitat la preot… el, la mine… ,,Peste-o săptămână!”, mi-a zis… ,,Peste-o săptămână, dac-ai să reziști…”. Astea au fost ultimele lui cuvinte… atunci… Am plecat din biserică, împleticindu-mă… Nu știu cum am ajuns acasă… Tot îmi răsunau în ureche cuvintele lui… ,,peste-o săptămână… dac-ai să reziști”… Și tot mă-ntrebam… adică cum, dac-am să rezist???

În capul meu… haos total. Nimic nu mai era la locul lui. Îmi demolase acest preot, în trei ore, tot ce trăisem eu, până atunci. Nimic nu era bun. Tot ce trăisem, tot ce făcusem… tot ce gândeam… tot sistemul meu de valori, toate pricipiile, amestecate, unele bune, altele nu… toate erau ca după cutremur… Ruine și dărâmături…. Nici nu știam ce s-aleg… dacă mai era ceva de ales… parcă un uragan a trecut peste mine și peste mintea mea… și a spulberat tot, tot!!! Nici nu mai știam cine sunt… eu, atât de ancorată într-ale mele…

De nervi… de nervi și de încrâncenare am postit o săptămână, eu, care nu postisem în viața mea… De nervi, am zis că lucrurile trebuie așezate, rezolvate… cumva… nu lăsate-așa… la voia întâmplării… Bun. Știam că acolo, cu acel preot, nu-i de glumit. Știam lucrul ăsta… știam… Știam, că-l urmărisem. Cu atenție. De fiecare dată când fusesem acolo… Când vorbea. Cum vorbea. Când predica… Dur. Aspru. Categoric. Fără echivoc. Simțisem, acum, pe pielea mea… Da. Asta a vrut să spună… ,,Dac-ai să reziști…”.

Doamne, săptămâna aia… numai eu știu… gânduri… gânduri… gânduri răsturnate… Și, la o săptămână distanță, eram acolo. Zâmbetul Părintelui, când m-a văzut… Și eu, în gândul meu… n-au cum să rămână lucrurile așa… dărâmate… Tre’ să facem curat, tre’ să le punem într-o ordine… să fie toate la locul lor… eu… obsedată de ordine… de ordinea, în toate… de sentimentul de confort psihic, de sentimentul de împlinire pe care ți-l dă doar lucrul încheiat, bine făcut… asta m-a dus înapoi, acolo, peste o săptămână… L-am întrebat pe Părintele, atunci, cu curaj: „Părinte, ați stat data trecută, cu mine, trei ore!!! Cum de-ați stat atât…??? Au plecat toți oamenii din biserică… Mi-ați povestit viața… Cum se poate așa ceva…???”. Și el mi-a spus: „Dacă nu stăteam cu tine atât, te pierdeam! (???!!!!) Am văzut în ce derivă ești… am văzut… Am văzut că, la firea ta… dacă abandonam, te pierdeam! Nu mai veneai! Dacă întrerupeam, plecai nervoasă, dezamăgită, încâlcită-n gânduri… și… rămâneai în aceeași derivă… Trebuia dărâmat tot, dar tot!

Că vedeam… și speram… să nu te dezminți… și să-ți dorești să faci ordine… În tot. În toate! Mă bucur că te-ai întors… începem de azi!”

Au trecut de atunci, 12 ani… De rezistat… am rezistat… Și eu… și el… Că multă răbdare i-a trebuit… cu mine… Și mie. Cu mine. Ordine… am făcut. Ordine, nu glumă! A mai rămas un pic… Mereu mai rămâne câte ceva… Dar fac. Facem. Mereu. Eu, cu preotul meu. Eu, cu Părintele. Eu, cu Părintele Mihail. Mai spălăm… mai curățăm… mai greșim… mai iertăm… Dar măcar suntem pe drumul cel bun. Eu, mai ales… Eu, aceeași… Eu… coșul de nuiele…