Coșul din nuiele

Era o dupăamiază groaznică de vară și spun groaznică pentru că simt parcă și acum uscăciunea toridă a acelei zile, oboseala enormă pe care-o simțeam atunci, setea, de apă, de odihnă, de starea aia când îți termini treburile și știi că toate sunt la locul lor… Atunci, în ziua aceea, la mine nimic nu era la locul lui… Ci, dimpotrivă, aveam așa, o senzație acută că drumurile nu mi se mai termină, că munca nu mi se mai termină, că nimic din ce încep nu se termină… și că nu știu cum s-o scot la capăt și s-ajung la un liman! Am tras de volan și-am oprit brusc motorul. În dreapta mea, o biserică. O „oarecare”… biserică. Habar n-aveam ce biserică e, nici nu mă interesa. Doar cu coada ochiului îi înregistrasem silueta și informația ajunsă la creier mi-a mutat și mâinile, pe volan. Singurul gând a fost ăsta: răcoare. Atâta arșiță aveam în gură și în trup că numai ideea că acolo e o clădire răcoroasă m-a făcut să opresc brusc și singura dorință a fost să intru. Înăuntru. Unde bănuiam o răcoare… singurul lucru pe care mi-l doream. Am intrat și m-a izbit un întuneric ca de mormânt! Înăuntru, beznă! Da’ beznă! Orbită de soarele de afară, am intrat ca-ntr-o peșteră! Nu vedeam nimic, da’ nimic! Înaintând câțiva pași, am simțit cum calc pe cineva, apoi pe altceva… nici eu nu știam pe ce… Am orbecăit câțiva pași până am realizat că sunt siluete îngenuncheate… mă mir că n-am căzut peste ele! Am bâjbâit pân’ am dat de-o strană și m-am prăbușit, pur și simplu, în ea, mulțumind Domnului c-am găsit ceva pe care să m-așez… Văzusem… (mai mult simțisem) că biserica era aproape plină! Nu mă interesa! Am închis ochii, am lăsat capul pe spate.

Era răcoare! Tot ce-mi doream! Îmi amintesc foarte clar ce gândeam… ,,Puțin îmi pasă unde sunt, puțin îmi pasă cine mai e aici, puțin îmi pasă cine mă vede, nu-mi doresc decât să-mi trag sufletul… o bucată… de timp… și-apoi plec”. Asta gândeam, asta-mi doream, nimic mai mult!

Am stat așa, un timp… Nu știu cât. Sincer, am impresia că am și ațipit. Atâta abandon… și liniște… și odihnă… Am simțit. Cu siguranță, am ațipit. Cred că aproape imediat. La un moment dat am întredeschis ochii. Mă uitam, așa, printre gene, întrebându-mă cam ce-i pe acolo, totuși… Eram într-o biserică. Bun. Într-o biserică poate intra oricine, oricând. Reconfortant, gândul ăsta, al anonimatului… Am început să deslușesc interiorul… oamenii… mai mult femei bătrâne, îngenuncheate-n rugăciune… sfinții… și eu. Acolo. Care intrasem ca pe-un peron de gară… N-aveam eu treabă cu biserica! N-aveam eu treabă cu biserica, la vremea aia… Mi se părea că e o „chestie”… așa… care n-are nici o legătură cu realitatea, deci, implicit, n-are nici o legătură cu viața mea… că e o „chestie” așa… de… babe… și cam atât! Bun. Am zis că mai stau un pic, nu mult, și plec. Mă uitam cum, acolo, totuși, era așa, o anumită ordine, femeile erau într-un fel de rând… se tot duceau spre în față… foiau niște pâini, niște lumânări… preoții, doi, parcă, rosteau ceva… niște cuvinte încâlcite, stranii, de prin ceasloave vechi… parcă nici nu vorbeau românește… Și văd la un moment dat, cum unul dintre ei începe să vorbească, altfel, mai cursiv, parcă mai liber…

Lumea, liniște. Au mai foit ce-au mai foit, după care, parcă s-au înțeles între ei, toți au tăcut. Doar preotul acela vorbea. „Mai stau un pic să văd ce zice și după, plec”. Asta mă gândeam. Mă uitam, așa, printre gene, cum preotul ăla, cu o cruce-n mână, vorbea tot cu ochii-n jos. Era umbră în biserică, răcoare… Nu m-aș mai fi ridicat din scaunul ăla… Mă uitam printre gene, cu ochii încă nu de tot deschiși, cum omul ăla vorbea tot cu ochii-n pământ… Fără să vreau, am început să urmăresc ce spune. „Mai stau un pic, mă ridic și plec”… iar, gândul. …Vorbea omul ăla, preotul, despre un… alt om, care s-a dus la o mănăstire și, acolo, spunându-i unui călugăr din obște că el credință nu prea are, acel călugăr l-a pus, spre încercare, să care apă de la izvor cu un coș din nuiele… O dată, și-nc-o dată, și-nc-o dată… și-nc-o dată! Omul, de făcut, a făcut, dar la urmă tot l-a întrebat pe călugăr, la ce bun a fost atâta osteneală, degeaba, că apa toată s-a scurs și nimica n-a folosit! Călugărul, atunci, i-a zis: „N-ai folosit, n-ai folosit! Dar măcar, acum coșul e curat! …Așa și cu tine! Vino mai des pe aici și-ai să fii mai curat, mai luminat!”.

…Asta poveste a zis preotul acela, atunci. Când s-a terminat povestea m-am surprins pe mine că mă uitam deja foarte atentă la preot, la fața lui… la gesturile lui… cu ochii larg deschiși, atentă… atentă la cuvinte, atentă la ce-a spus, atentă la voce, la privire… Nici el nu se mai uita în pământ. Se uita drept la oameni. Vorbea.

Vocea, hotărâtă. Puternică, dar așezată. Spunea ceva despre oameni… despre… biserică… despre… credință… despre… Dumnezeu… Lucruri… străine mie. Eu știu că de Paște trebuie să mergem toată familia la Mitropolie, să luăm lumină! Cum, nu mergem noi să luăm lumină? (???) Și, cam atât. Asta era biserica, pentru mine. Atât.

… Și acum, preotul ăsta iar vorbea ca din cărți, cuvinte ciudate, vechi, de cronicari… ca din alte timpuri… de… psalmi… de… vecernii… de…  izbăviri… Ce cuvinte-s astea ???

… … … Și, deodată, parcă ceva m-a lovit drept în moalele capului! Un gând! Un… gând!

,,Doamne, coșul ăla-s eu! Coșul ăla, de nuiele, ÎS EU!”. Atât de șocată am fost de gândul ăla, că m-au trecut fiori prin tot corpul și m-am cutremurat de umeri! Da! Coșul ăla de nuiele sunt eu!  Coșul ăla murdar (!)… de nuiele…

Am rămas prostită de gândul ăsta și parcă nu-mi venea să cred că omul acela din față, preotul acela, a reușit, în cuvinte atât de puține… și atât de simple… și atât de nepretențioase… să spună atât de clar și atât de pe-nțelesul tuturor, un adevăr atât de simplu, dar atât de frumos, atât de perfect (!), în simplitatea lui! Cu cât speli mai mult un lucru murdar, cu atât mai mult el se curățește! Simplu! Ce vrei mai mult de-atât? Mă uitam la preotul ăla… Vorbea acum grăbit, dar la fel de apăsat, cu cuvinte sigure și ferme, cu voce aspră… mai aspră, parcă ne certa… parcă…

M-am uitat țintă înspre el încercând, la rândul meu, să-i prind firea… Și-am gândit, atunci : „Cu omul ăsta nu te joci!”…

…Au trecut de atunci, 12 ani…! Îmi amintesc că am ieșit atunci buimacă din biserică… cu ultimele cuvinte ale acelui preot, auzite, așa… în timp ce ieșeam… „Vinerea viitoare am să vă vorbesc despre…”.

Sincer, dar sincer, nu mai știu despre ce a vorbit Părintele… vinerea viitoare… acea vineri… Dar știu că, cum-necum, am fost acolo. Poate o curiozitate… poate o dorință de a mai asculta o poveste frumoasă… o pildă (despre care, atunci, nici nu știam ce este)…, poate figura frumoasă, serioasă, hotărâtă, a acelui preot (despre care am gândit eu, atunci – cu omul ăsta nu te joci…) …ceva din toate astea sau toate, la un loc, m-au făcut, atunci, la o săptămână, să încerc să-mi amintesc strada și locul și ora la care mă nimerisem, cu o săptămână în urmă, la acea biserică… Am nimerit-o. Nu mai știu despre ce a vorbit atunci, a doua oară, acel preot… Știu doar un lucru. Că de atunci au trecut 12 ani. Și că, acel preot, mi-a devenit preot duhovnic! Părintele! Părintele Mihail! Părintele meu, Părintele nostru… Cu care, s-a dovedit în cei 12 ani, că am avut dreptate. Că am… scanat… bine, cu 12 ani în urmă. Cu el, cu Părintele, nu te joci! Niciodată! Iar biserica… ah, biserica! Biserica… acea… clădire… a devenit… Biserica MEA! Atât de mult o iubesc și atât de… acasă… îmi este, încât nu vreau s-o părăsesc niciodată!…

Nu mai știu despre ce-a vorbit preotul, atunci, a doua oară… Știu doar că au trecut de atunci 12 ani, și eu tot acolo merg, și tot acolo intru… și tot acolo… doar-doar, spălându-mă, mereu, eu, coșul din nuiele, m-oi curăți mai mult…