Deși în rândurile de față îmi propun să vorbesc în esență despre o întâlnire muzical-poetică la care am participat în calitate de invitat pentru a cânta jazz, nu pot să nu relatez, mai întâi (și nu doar în acest început de discurs), cu dulce emoție și încă prezentă uimire, despre spațiul scenic, acea zonă sacră de pe care ne vrăjesc artiștii… De data aceasta, artiștii, în accepțiunea locului și al prilejului, am fost mai mulți. Prezenți și neprezenți, dar vii. Și extrem de încăpățânați să comunicăm și… în lipsă. Muzicieni de jazz, eu și pianistul Cristian Gârlea, poeții Paul Gorban și Ioan Mateiciuc, prezenți, așezați în proscenium, cuminți, sub privirile fixe, metalice, dar uimitor de calde, rugătoare, animate indefinit din ce direcție și de către ce forță supraomenească, de ochi și căutături ale unor personaje iscoditoare din spatele nostru, zămislite de artistul neprezent fizic, Dragoș Pătrașcu.
Căci scena despre care povestesc era un angrenaj, o instalație, un montaj artistic realizat de acest mare artist ieșean, Dragoș Pătrașcu. Cred că este un semn de mare curaj din partea mea și o mare responsabilitate pe care mi le asum în încercarea de trece prin filtrul propriu ceea ce am trăit odată cu întâlnirea din acea seară a muzicianului din mine cu cuvântul îmbrăcat la propriu de Les marées de la mémoire, acea «instalație ce alătură obiecte, îndeosebi instrumente muzicale – majoritatea vopsite în negru, mixate, „hibridate” în forme imprevizibile», așa cum o numește filosoful, eseistul și criticul de artă Petru Bejan, acesta descriind tot ansamblul ca fiind o «neobișnuită lecție de viață dublată de sugestii vizând condiția artistului în vremuri deloc prietenoase. Dacă dorește să răzbată, acesta trebuie să se detașeze de mulțime, să refuze stereotipurile și cântatul în cor. Trebuie, altfel spus, să ajungă „solist”, voce distinctă, autentică, lesne de recunoscut».
În primul rând nu-mi amintesc să mai fi avut vreodată prilejul de a cânta jazz într-o ambianță atât de… complexă și aproape de starea de imponderabilitate, acea combinație dintre ipostazele statice ale elementelor constitutive ale instalației (în special instrumente cu coarde, alămuri etc.), cu dinamismul arcurilor sonore, în care sunetul se întrepătrunde cu imaginea, mesajul cântat cu cel vizual, omul cu obiectul care ființează… Poate în recitalurile unde propuneam un jazz sincretic cu picturi realizate live, poate acolo unde adăugam elemente de decor minimalist în care dansatorii improvizau pe muzica pe care o cântam sau poate, printre scândurile schelei Mănăstirii Argeșului, jucând și cântând rolul Corifeului, în spectacolul Ana, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, prin 2015. Dar niciodată ca pe 31 ianuarie!
În al doilea rând, întâlnirea poetică Au fil des mots care a avut loc la Institulul Francez din Iași, acolo unde „cuvintele se ţes de la un tǎrâm la altul, de la un om la altul printr-un suflu puternic, atemporal” – motto-ul ce stă la baza acestor manifestări ‒, „o serie de întâlniri aflate la intersecţia mai multor arte precum muzica, pictura, fotografia și teatrul”, așa cum oamenii institutului descriu demersul, a fost pentru mine prilej de a respira și un alt fel de aer. Cântând. Pentru că știți…? Când cântăm, noi, cântăreții folosim mai multe feluri de aer: fizic, viu, spiritual, stelar, adânc… și da, atemporal!
Sonorul a fost acaparat pentru mai bine de o oră de metafore, idei, aserțiuni despre ludic, despre critică, despre credință, despre sentimentele ce-și arată inefabil fațetele în fața muzicii, a poeziei, a formelor, a materiei, cu toate distorsiunile asumate, întrecându-ne deopotrivă în fața unor spectatori prezenți, zâmbitori, entuziaști, atenți și a celor neprezenți, dar vii și plini de subînțeles prin toate personajele instalației de pe scenă, instrumente prelucrate, muzicieni prelucrabili, destine acceptate sau tragedii neterminate.
Cred că, în definitiv, spațiul scenic ar trebui să fie o obsesie, asemenea instalației lui George Pătrașcu. O călătorie cât o lume întreagă, acel univers al artistului în căutarea permanentă a sinelui, cu vădita dorință de a fi cineva într-o mulțime, de a fi o mulțime în oricine: viori îmbinate în formă de cruce, trupuri lipite de cutia de rezonanță a instrumentelor cu coarde, îngeri locuind în viori, sfeșnic cu vioară (dulap) cu ochi, instrumente de suflat siameze, instrumentiști înlănțuiți – robi ai călătoriei, puști, litere, grilaje, mâini, căști, colivii, roți dințate, pene, jumătăți de chip, nuri, corn în violoncel, aripi, păpuși, flori, păr, radiatoare, copaci uscați, discuri, globuri, spirale, scoici aplatizate, radiator, pălărie de Floarea-Soarelui… goală, scoarță de copac, căluț de carusel, sită, pantof cu toc, plasă, rame, bastoane ce străpung inimi, trupuri de femei așezate cu capul în jos, cai, jumătăți de trup de femeie îmbinate ca într-o coloană a infinitului, multe simboluri, multă esență existențială și… foarte mulți OCHI. Totul în nuanță predominant neagră, la bază, cu urme de lumină progresivă și pete de culoare, până în vârful instalației: el și ea albi, goi, cu o floare roșie pe umărul ei pasional.
Câte puțin din dadaismul poeticii lui Tristan Tzara sau din picturile sau sculpturile lui Max Ernst, puțin din retorica discursului muzical al lui Erik Satie, dar foarte mult din realismul și suprarealismul graficianului şi profesorului universitar Dragoş Pătraşcu, îmbinate cu poezia lui Paul Gorban, cu inspiratele întrebări-concluzii ale poetului Ioan Mateiciuc, un dialog spumos, dar calitativ, sincer, necreionat, necosmetizat, ci direct, „la cald”.
Un posibil traseu întru definirea artistului… Sinuos, uneori întunecat, alteori în bătaia soarelui, imprevizibil, necunoscut, uneori neumblat, poate chiar virgin…
Am plecat cu sentimentul că toți cei veniți la întâlnire, muzicieni, poeți și public, nu am făcut nimic altceva decât să învârtim cu precizie cheița, ca după noi, la lăsarea liniștii, în lumina languroasă a lunii, fiecare personaj de pe „mecanoidul” inert și dezasamblat de pe scenă să prindă viață și să trăiască o frumoasă poveste de IUBIRE. Măcar pentru o noapte. În amintirea poeziei și a jazzului ce au fost…
Sursa foto: arhiva personală și Rodica Rodean
You must be logged in to post a comment.