Despre poezie și libertate

Zăresc printre jaluzelele de o culoare palidă orhideea mea de pe balcon, în poziția ei inconfortabilă pe timp de frig. Chiar și așa, aceasta tot înmugurește în nuanțe de verde-mov-ajungând la roz, o dată la două săptămâni, și face din ea ce-a mai fost și înainte, apoi iar e cuprinsă de paloare, uscăciune și tot așa mă înțeleg cu ea de câteva luni bune. Cert e că ea nu pare să aibă cu adevărat vreo problemă, sunt doar grijile mele uneori accentuate.

Din grija mea pronunțată pentru a fi bine tot ce mă înconjoară, pentru a ști că nu rănesc niciun om de al cărui suflet m-am apropiat, ajung tot în miezul meu, la introspecție, dilemele devenite deja clișeu cu „cine suntem și ce rost avem?”, apanajul adolescenților.

Prin urmare, de la un nivel macro către un nivel micro se desfășoară toată diagrama mea spirituală, tot ce vreau să șterg, să simt, să revizuiesc, să apretez, să (de)scos, până în punctul potrivit marcat pe tot acest traseu. Uneori e prea mult zbucium, poate, dar nu putem trăi singuri într-un spațiu gol, conform teoriei lui Socrate. Și, apropo de acest…principiu, să-l considerăm, tot dintr-un film cu și despre liceeni l-am auzit. La fiecare pas te lovești de fasciculul străin ție, pe al cărui făgaș te întorci la tine, e cochilia de melc firească, pentru mine, pentru a fi conectată la ceilalți.

Dar, dacă din titlu am pomenit de poezie, să pășim înspre aceasta. Este, fără discuție, o modalitate de a te situa mai aproape: fie de tine dinspre lume, fie de lume pornind de la căușul tău interior; aceste două direcții, cred eu, sunt interdependente, n-ai cum să scrii doar despre tine ori despre figurile din spațiul tău și nici nu te poți debarasa de tot ce-ai țesut ca o Penelopă până atunci.

Poezia înseamnă, prin excelență, viață, a trăi, a simți, dorință, teamă, pasiune și un dor de coexistență și, implicit, de comuniune cu energiile conturate circular în jurul punctului tău de bază, marcat de la primul zvâc al descoperirii și trasării cartografiei tale.

Pe de-o parte îi avem pe Homer, Alexandru Macedonski, Pușkin, Kafka, Nietzsche, Herman Hesse, Herta Müller, Jose Saramago, Konstantinos Kavafis și lista lor continuă, pe de altă parte sunt ai noștri – Eminescu drept monument, G. Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, N. Stănescu(scriitorii canonici priviți eronat uneori doar în strictă legătură cu bacalaureatul) și Păunescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gellu Naum, Ana Blandiana ș.a.m.d. Și, desigur, poeții ce publică ieri, azi și mâine. Nu am să îi înșirui pe toți, sunt mulți înglobați într-un întreg colțuros, nonconformist și efervescent al poeziei contemporane.

Țin să mărturisesc faptul că pentru mine nu a existat un contact real cu poezia, o ciocnire ori vreun atașament ce merită amintit. Fac referire la situația tipică a elevului din școala românească – ți se dă textul poeziei (alea clasice din generală – Coșbuc, Topârceanu, rămurele, vrăbiuțe, doine de jale și tot ce nu are o imediată legătură cu tine în acel moment), te lasă să îl parcurgi ca o scamă prinsă de gelatină și ți se dă un timp de digestie, de familiarizare cu versurile din manual, asta în cel mai bun caz, dacă nu, „te ia ca din oală”. Și cred că știm cu toții ce urmează – ce a vrut să transmită, intenția eului liric, codrul des împletit cu stările imaginarului artistic, metafore, bălării, „cum ai ajuns până aici dacă nu știi să…?”, o comparație, rimă încrucișată și termină comentariul acasă dacă mai ai cum.

Nu contest niciun moment valoarea poeziei românești din ultimele două secole, din contră, reprezintă o temelie fundamentală pe care s-a construit, cărămidă cu cărămidă, om cu om, operă cu operă, tot ce avem acum, primind aerisirea, deschiderea, toată libertatea asta de care ne bucurăm azi și pe care o gestionăm, din când în când, anapoda. Contest, în schimb, maniera neprietenoasă, încruntată și deloc utilă întru formarea elevului în care totul e mecanizat și tocit, desființat și descurajator, de ’nșpe ani, cu aceleași opere pentru Evaluarea Națională pe care le aveau și părinții mei la momentul în care ei au trecut prin asta.

Am crescut cu rimele Otiliei Cazimir și ale lui Alecsandri, nu încerc să spun că sunt lipsite de valoare, din contră, sunt polenul copilăriilor noastre, problema e cum ne-au fost livrate și toată teoretizarea, bătutul câmpilor, cum zice românul, pe n pagini pentru a realiza un comentariu și tot zig-zagul apăsător dintre cei mai inspirați și mai puțin inspirați, inițiat de dascăl. Poezia are menirea de-ați fi aproape, de a fi lângă tine, de a-ți crea o stare, o atmosferă, știm asta, am stabilit de când eram mici. Și atunci de ce s-o căsăpim cu cinci variante impuse de interpretare a unei metafore? Toate cele 5 sunt valabile, dar nu pentru un singur om: este normal să-ți consolidezi niște cunoștințe teoretice pe care apoi să ți le prezinți, ca fiind însușite în teză, dar, de aici și până la a fi mai mult/mai puțin apreciat datorită simțirii tale, sunt pietre printre care m-am împiedicat: cu riscul de a fi lipsită de modestie, eram una din cele mai potrivite eleve în ochii profesorului pentru a interpreta un text sau a redacta un eseu, eram aproape de ce își dorea cadrul didactic să audă de la noi; mă deranja, în schimb, discrepanța asta dintre viziunile noastre – ce era problematizată ca fiind greșită, e greșit să gândim diferit? Nici însăși poeții nu pot (și nici nu vor, că nu e scopul lor) să desființeze cum s-a ascuns în rațiunea ta, în simțământul tău, cuvântul lor. Din contră, dacă există mai multe fire dinspre un singur nod de goblen, cu atât mai bine – e fructuos, e complex, e „corect”.

Mai târziu, când am ajuns la liceu într-o clasă de filologie, mi-a fost prezentat un alt tip de poezie, cu alte rigori, dar într-un alt fel de a percepe, cu „regula” de a asculta și a nu-i întrerupe cursul vorbirii, gândirii unuia, indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu dimensiunea notei de 10 (alt subiect, pe altă dată). Este vorba despre poezia contemporană, aceea a libertății, despre a fi pregătit să îți asumi ce scrii și cum o faci; e o mână de nuiele complet diferite, care când se întâlnesc laolaltă, când parcurgi, deci, câte un volum de poeme de la câte un autor diferit, naște în tine ceea ce trebuie (la modul de merită) să existe. Te vezi, te uiți la tine și lângă tine, te cauți, te îndoiești, te întorci și te apleci către toate. Pleci, dar revii altfel.

În acest sens, aduc în discuție volumul lui Robert Șerban – Cinema la mine acasă. Pe domnul Șerban am avut ocazia să îl întâlnesc la festivalul exploziv de captivant FILIT, în cadrul întâlnirilor Alecart. El este scriitor, jurnalist, redactor al revistei Orizont, om de televiziune axat pe emisiunea Piper pe limbă (Tvr Timișoara), publicist și așa mai departe. L-am perceput ca fiind omul-spectacol, care știe să se facă plăcut, chiar adorat, de publicul său – prezența sa și a volumelor domniei sale, Puțin sub linie și cel amintit anterior (devenite pretext, între timp, pentru discuții mai ample). A avut impact, așa cum spuneam, un succes fantastic la tineri și nu numai: m-a convins să îi cumpăr cinematograful de la el de acasă și să-l răsfoiesc întâi fugitiv, apoi conștiincios.

Cinema la mine acasă rămâne primul volum de poezie contemporană parcurs de mine. Da, citisem mai multe poezii de actualitate și până atunci, de exemplu cele ale lui Komartin – dintre ele Cobalt în primă fază, dar nu luasem un volum întreg să îmi apăs degetele pe paginile lui și să mă întorc la conținutul lui, lăsându-l pe noptieră. Robert Șerban nu menajează, nu șoptește, nu te mângâie mereu pe umăr – te intimidează pe alocuri într-un stil fermecător și te prinde într-un dans poematic, într-un abur ce fumegă în tine. Ca să fiți mai aproape de ce înseamnă scriitura sa, mi-am fixat un motto din creația sa, Ce rămâne din viață, inclusă în volum la secțiunea Poezia (printre celelalte – Lupta, Dragostea, Viața, Prietenia), iar acesta e – „fără să le spună nimeni/oamenii știu însă că/poezia este ceea ce rămâne din viață/după ce o trăiești”.

Păstrând registrul poeziei proaspăt descoperite și a paginilor ce au văzut de curând lumina tiparului, amintesc și volumul Anastasiei Gavrilovici – Industria liniștirii adulților. Anastasia e o tânără interesantă, absolventă de Litere la București, având cursurile de masterat ale Centrului de Excelență în Studiul Imaginii și în prezent face parte din Redacția Poesis Internațional. La fel de interesantă este și poezia ei, una foarte aproape de sufletul meu și de privirea mea de ansamblu față de prisma hexagonală în care ne situăm și din care încercăm să ne sustragem uneori, nimerind într-o muchie punctată și anxioasă. Versurile ei liniștesc și nu prea – trezesc o conștiință, indiscutabil, cu un aer foarte proaspăt, cu spații între gânduri atent calculate, cu termeni bine pritociți și emoții scuturate pe puntea ta de lemn prăfuită de alții. Ea șterge, cu maximă luciditate, de pe punte, cu o pensulă, câte o literă din toată povestea realității și unduiește sensibil și cerebral tot ce e, de fapt, în noi toți, mai mult sau mai puțin adulți. E o voce din noul val, explorează și modelează îndeaproape tot ce e scrijelit și nu se vede, ne propune un alt colț, uneori rece, al existenței.

Ca să vorbim în cunoștință de cauză, voi lua un fragment din poeziile ei, să vedem ce putem vedea.

„E doar tristețe, doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi./ Pâcla aceea/groasă pe care copiii o pictează în jurul munților la ora de desen și fără de care peisajul ar fi incomplet(…).”

Ea țese, așadar, o pânză fină, o pâclă densă prin observație și întocmește un pașaport asumat al tânărului prezent și conștient în spațiul său. Emoție, un bun dozaj de hotărâre și percepții „nelămurite”, aprinde în tine un foc și, mărturisesc sincer că am parcurs poemele ei mai lent, pentru a avea și mâine un petec din lumea Anastasiei.

Și dacă tot am zis de mâine, e timpul să vă mulțumesc dacă ați ajuns până aici și să închei cu teoria freudiană ce îmi e imprimată pe dermul structurii mele umane – omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea. Și, de când am descoperit poezia și că se poate citi și altfel, liber și fără emoții stilistice exagerate impuse de un ton sobru, am început să-mi consemnez și eu câteva cuvinte într-o înlănțuire de la 17 ani:

EKG/2019

Mă agăț de cordonul tău ombilical

neretezat, necrestat, neciopârțit,

același de un an lumină, de dinainte

de momentul0, când icnetul tău zvâcnitor

a dictat tonurile în întreaga epopee spitalicească,

veche de 30 de ani, ritm canonic și cardiogramă

a-tuturor-nașterilor-la-fel și a fiecărei morți

dată dracului, după o masivă inundație în media.

Îți privesc sprâncenele stufoase

și stropul de viață care mai Ǝ în tine, în timp

ce-mi amintesc de Bicu Goghi și de

tot ce-a făcut ante&post `89.

Moment de moment&everywhereintheworld

și-a împins firimiturile pe farfurioara generației α ,

și-a ronțăit degetele osoase pe înserat,

alături de toți cunoscuții ce încăpeau în aceeași

hârtie fotografică, iar cu toții, de la buric înspre

membrana lumii, și-au calculat lungimea pasului,

să salveze ce-ar mai fi de salvat. Măcar câte un

caracter per bucată omenească, să ne scape

pe-ăștia care am clipit prima oară într-un

ocol silvic neîngrădit cu sârmă ghimpată,

să ne dea ce-a-fost-cândva-a-lor,

să… (fericire), să…(onestitate), să…

(bunicii știu de ce).

Și tot degeaba, că dacă-n `89 junii dădeau

pulsul EKGului stradal&nu numai,

pe tancuri și cu frunțile sus,

auzi acum la colț de stradă

ce-a fost sponsorizat în 2019:

băieți blindați ca un tank.

*Diana Furnică este elevă la Colegiul Național, în clasa a XI-a, profil filologie și, de curând, redactor Migalo.