Invitatul de astăzi a absolvit Liceul de Artă „Ștefan Luchian” din Botoşani, apoi Facultatea de Interpretare Muzicală, secţia interpretare instrumentală – pian (clasa Prof. univ. Mircea Dan Răducanu) și Facultatea de Compoziţie, Muzicologie, Pedagogie muzicală şi Teatru, secţiile compoziţie (clasa Prof. univ. dr. Viorel Munteanu) şi dirijat orchestră (clasa Prof. Corneliu Calistru și Prof. univ. dr Dumitru Goia), din cadrul Universității de Arte „George Enescu” din Iași. Este doctor în muzică și de 17 ani este cadru didactic în universitatea ieșeană. Timp de aproape șapte ani a fost și profesor-dirijor al Orchestrei Colegiului Naţional de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi.
Muzicianul Ciprian Andrei Ion deține în palmares numeroase premii pentru compoziție. În creația sa întâlnim lucrări precum Poem pentru pian și orchestră, Sonata pentru pian, Cvartet de coarde, Cantata de cameră pentru soprană, tenor și grup instrumental Cântec infinit(pe versuri de George Popa), Simfonia I, Muzică de concert pentru pian și orchestră de cameră, Rondelurile rozelor (6 lied-uri pe versuri de Al. Macedonski), Resemnare – passacaglia pentru orchestră, Cvartet de clarinete, Bocet pentru orchestră, Imn pentru soprană și grup instrumental (pe versuri de Marin Sorescu), Concert pentru pian și orchestră de coarde, Angoasa – poem pentru orchestră de cameră, Variațiuni libere pentru ansamblu de percuție și pian, fiind și membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Ciprian Andrei Ion are o susținută activitate artistică, atât ca interpret pianist susținând recitaluri solistice sau camerale, precum și concerte cu diferite orchestre, cât și ca dirijor al unor orchestre ce i-au avut ca soliști pe Valentin Gheorghiu, Mihai Ungureanu, Dragoș Mârza, Raluca Știrbăț, Simina Croitoru, Călin Brătescu, Cristina Simionescu, Mădălina Tudose și alții.
Ciprian Ion este un om cu totul aparte. L-am cunoscut mai întâi pe vremea când făceam masterul în muzicologie la Universitatea de Arte George Enescu, prin 2008. Mi-a atras atenția pasul lui. Poate părea ciudat, dar cel care avea să ne vorbească despre armonie și contrapunct pășea cu blândețe, iar vorba-i era asortată cu pasul. Cumva vedeam în el întruchiparea bunului simț, pentru că releva o eleganță în gestică și în cuvânt specifică unor vremuri demult apuse. Am perceput întâlnirea cu acest profesor ca pe un privilegiu, pentru că dincolo de ceea ce urma să învăt de la el, în puținul timp, în materie de muzică, asistam la un generos exercițiu de nobilă și înălțătoare facere a unei posibile prietenii.
Mai apoi, prin 2009, l-am căutat pentru a-i prezenta o lucrare scrisă de fiica mea, elevă în clasa I. Dacă nu i-aș fi observat generozitatea manifestată în diverse feluri, nu aș fi îndrăznit să îl caut. L-am sunat, ne-am programat o scurtă întâlnire și i-am cerut o părere. Altruist de-a dreptul, cu același aer de om bun, gata să dăruiască din ceea ce știe, Ciprian Ion a coordonat finalizarea acelei lucrări, premiată la un concurs de compoziție. Necondiționat. După vreun an, fiica mea devenea eleva lui la clasa de pian pentru că și eu și ea ne atașasem de el în așa măsură încât nu ne-am permis să ratăm ocazia unei ÎNTÂLNIRI. Și tot necondiționat. Lui trebuie să îi mulțumesc că în casa noastră încă se mai cântă la pian. Pentru că el nu a fost profesor și atât, ca mulți alții. El a fost prieten.
Dar mai ales, de câțiva ani buni mă bucur de muzica lui. Am descoperit că pe tărâmul creației sale te poți identifica cu stări precum iubirea, suferința, bucuria, revolta, iertarea, accesând altfel noțiuni precum viața sau moartea, sfârșitul unui început sau începutul unui sfârșit, ce este timpul în fața propriei vieți sau despre meditație în oglinda conștiinței…
Ciprian Ion știe să fie OM. O confirmă elevii, studenții, absolvenții și colegii care îl cunosc, precum și rândurile de mai jos.
Sunteți profesor, compozitor, dirijor. Care activitate vă definește cel mai mult și de ce?
Cred că cel mai puțin cea de profesor, pentru că, până la urmă, muzica nu știu dacă chiar trebuie predată, dar desigur, nici cu principiul că e o meserie care „se fură” nu sunt de acord. Muzica, în primul rând, trebuie sădită pe un teren care deja există. Dacă discipolul are acel teren, atunci într-adevăr poți „preda” orice. Și compoziție și dirijat și alte discipline legate de muzică. Dacă acel teren nu există nu putem vorbi de predarea muzicii. Până la urmă cred că sunt mai potriviți termenii de maestru și discipol, decât de profesor și student. Discipolul înseamnă mult mai mult decât un student pentru că presupune și o oarecare legătură de altă natură, decât cea obișnuită. Ca să înveți muzică pe cineva trebuie să ai întotdeauna discuții legate de domenii colaterale. Nu poți preda muzică și gata. Sau dirijat! Ca să predai dirijat trebuie să abordezi toți parametrii muzicii. Nu-i un fel de gimnastică… Uneori poate fi vorba de un limbaj care poate părea extramuzical. Dar la baza predării dirijatului, de exemplu, stau elemente legate de tehnică, analiză, creație, istoria artelor, curente, stiluri muzicale. La fel și cu compoziția. Cum poți preda compoziție când scopul este de a obține un artist original. Niciodată un student de la compoziție nu trebuie să fie un epigon. Și atunci, normal că e foarte greu să spui că ai predat ceea ce știi tu. Dimpotrivă, trebuie cultivat cu precădere ceea ce există în interiorul discipolului în așa fel încât el să se dezvolte.
În concluzie, cred că mă definesc în muzică și prin ea.
Aveți trei specializări obținute în domeniul muzicii. Este această triadă (instrumentist, compozitor și dirijor) formula corectă sau ideală pentru muzicianul complet?
Eu zic așa: cred că și compozitorul și dirijorul ar trebui să fie interpreți sau și interpreți. Un dirijor poate să nu fie compozitor, după cum un compozitor poate să nu fie dirijor, dar niciunul, nici celălalt nu cred că pot înțelege cu adevărat fenomenul muzical dacă nu sunt și interpreți. Și, dacă sunt toate la un loc… Însă succesul poate veni și fără să fii deținătorul triadei în discuție. Cu alte cuvinte, e bine să fii și practician pentru că, în afară de arta dirijorală care este o fără îndoială tot o latură a interpretării, trebuie să stăpânești un instrument și, dacă se poate să fie și polifonic, e și mai bine.
Profesorul în domeniul vocațional, trebuie să fie și practician?
Da, bineînțeles. Muzica este practică.
Cum ați luat decizia de a urma un asemenea traseu în pregătirea dumneavoastră?
În mod sigur am avut de mic dorința de a compune. Chiar din clasele mici. În afară de faptul că studiam o lucrare, încercam tot timpul să mai și compun ceva. Am avut dorința de a crea, paralel cu dorința de a descoperi ce au compus alții. Întotdeauna am căutat, tot timpul m-am jucat cu sunetele, iar în clasa a II a am compus prima mea lucrare. Apoi a urmat o pauză lungă pentru că în vremea respectivă învățământul artistic și, în general, cei care se ocupau de zona asta mai umanistă nu aveau un viitor chiar strălucit în România, iar tendința era să mă axez pe disciplinele reale, precum matematica, fizica, materii la care chiar am obținut niște rezultate deosebite. Școala la care am învățat eu a devenit Liceu de Artă oarecum mai recent. Atunci se numea Școala generală nr. 6 cu program suplimentar de muzică. O școală cu o istorie tristă, pentru că inițial a fost liceu, apoi, în ultimii ani ai comunismului a fost transformată în școală generală (deci dispăruse acel ciclu liceal de muzică), iar chiar în ultimii doi ani, nici măcar școală de muzică nu mai era. Muzica devenise un apendice. Dar, imediat după revoluție s-a reînființat Liceul de Artă din Botoșani și eu am fost chiar a treia promoție.
Cât de importantă devine matematica în relația cu muzica?
Apropo de preocupările mele legate de matematică, am constatat că mi-au ajutat foarte mult cunoștințele acumulate. Organizarea sonoră se realizează pe principii matematice. Nici tonalitatea nu-i sută la sută naturală și gravitațională, având în vedere că noi am forțat un pic semitonul ca să obținem sistemul tonal. Într-un sistem netemperat, tonalitatea nu ar fi existat. De exemplu, e necesară teoria mulțimilor. Pentru studiul și pentru compoziția din secolul XX, teoria mulțimilor este un fundament. Nu s-ar fi putut organiza practic limbajul. Este o matematică în baza 12! Deci nu în baza 10… ceea ce iarăși este un pic altfel! Adică după 12 urmează 1…nu după 10. Însă, dacă această matematică nu e combinată și cu creativitate, rămâne doar la nivelul de calcul și nu de puține ori efectul sonor nu este cel dorit. Adică nu calculul rezolvă totul. De asemenea, multe sisteme de compoziție, care teoretic sunt unitare și fundamentate la fel, în mâna unor compozitori diferiți sună original, chiar dacă sistemul este același.
Deci, muzica este o matematică aplicată pe sunete.
Ați susținut numeroase recitaluri și concerte în calitate de pianist, dar și compozitor, interpretând pe lângă lucrări cunoscute din literatura muzicală universală și compoziții proprii. Unele le-ați dirijat. Cum ați perceput statutul de compozitor, dirijor, interpret al propriilor lucrări?
De dirijat propriile lucrări mi s-a întâmplat mai rar, în schimb am interpretat ca solist pianist compozițiile mele împreună cu orchestra. Nu a fost nevoie să și dirijez pentru că de fiecare dată am avut dirijori foarte buni! Era vorba de orchestră simfonică mare și dacă nu ești un pianist de un nivel foarte foarte foarte mare, nu poți să și dirijezi în același timp pentru că efortul de a cânta la pian și concentrarea pe care o necesită interpretarea sunt enorme. Ușurința de a cânta la pian și de a dirija în același timp este un atribut pe care foarte puțini muzicieni îl au. De exemplu, Barenboim… Acolo e un nivel deosebit de înalt!
Cum ați colaborat cu orchestrele cărora le-ați înmânat creațiile de-a lungul timpului? Au înțeles dirijorii intențiile dumneavoastră componistice?
Da. Pot să spun că fără excepție, toți au înțeles scriitura mea și tot ceea ce a rezultat din aceasta, iar acest fapt mi-a ușurat foarte mult munca pentru că am putut să mă concentrez foarte mult asupra interpretării, în calitate de solist.
Unde v-au fost cântate lucrările?
Culmea, mai mult în Spania decât în România. Sprijinul cel mai mare l-am avut din partea orchestrei din Botoșani și al dirijorului Mihail Secikin. Cu această orchestră, care este un fel de a doua familie, pentru că m-am născut practic în mijlocul ei, am mers în Spania unde am avut un turneu de concerte și unde mi-am cântat lucrarea Poem pentru pian și orchestră, op.1, pe lângă programul orchestrei care a cântat uverturi, simfonii etc. Poemul era lucrarea mea de licență, iar maestrul Mihail Secikin a fost unul din cei care au acordat foarte multă încredere lucrării. Pot spune că poemul s-a bucurat de succes la vremea respectivă, iar pentru că eu am renunțat la interpretarea pianistică, lucrarea nu a mai fost cântată. Poate și pentru că nu este încă tehnoredactată sau tipărită. Ea e încă în creion! La acea vreme nu stăpâneam calculatorul și nici nu existau foarte multe persoane care să tehnoredacteze. Știmele sunt scrise cu mâna mea pe durata unei săptămâni întregi, ceea ce astăzi putem face într-o oră.
Cu dirijorul Joan Iborra, la Filarmonica din Botoșani
Tot cu acea ocazie am mai cântat o lucrarea concertantă Muzică de concert pentru pian și orchestră de cameră.
Există o preferință pentru o anumită orchestră în afară de cea de la Botoșani, pe care o numiți cu ochii plini de sinceritate „orchestra mea de suflet”?
O altă orchestră dragă mie este Orchestra de Cameră a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, coordonată de doamna conf.univ.dr. Elena Ovănescu și condusă de asist.univ.dr. Tudor Bolnavu, vioara I.
Cu Orchestra de Cameră a Universității Naționale de Arte „George Enescu”
Aș aminti aici de Corul Aletheia condus de lect.univ.dr. Dorina Iușcă, pentru care am o admirație cu totul aparte. Acest cor a reprezentat impulsul meu pentru creația corală. Probabil că fără ei nu am fi putut vorbi astăzi despre creația corală a compozitorului Ciprian Ion.
Un pianist preferat. Un compozitor preferat. Un dirijor preferat.
Pianistul preferat este Wilhelm Kempff pentru calitatea de a fi echilibrat și sensibil în același timp. Îmi plac interpretările lui la concertele de Beethoven pentru că surprinde fidel toate subtilitățile din creația marelui compozitor. Îmi pare că e cel mai aproape de spiritul acelor compoziții. Am admirat mereu maniera lui de a interpreta. O abordare care nu era nicidecum rigidă, își permitea anumite libertăți, dar toate erau justificate de partitură.
Dintre dirijori, Zubin Mehta în mod sigur! Pentru că este clar! Și în gest și în ceea ce se aude.
Dintre compozitori, sunt foarte mulți… Cred că am o slăbiciune mare pentru Mozart. Dar nu-i pot scoate din discuție pe niciunul dintre ceilalți mari compozitori ai lumii. Când ascult Brahms mi se pare că îmi place cel mai mult, când ascult Chopin mi se pare că îmi place cel mai mult etc.
De unde vin influențele în creația proprie?
Apelez la sonorități vechi, indiferent de unde vin, din ce perioadă a istoriei muzicii. Chiar și din impresionism, dar întotdeauna îmbinate cu ceva nou. Adică mă uit în trecut, dar ca și cum aș privi printr-o sticlă.
Cu Orchestra Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”
Dintre toate compozițiile enumerate în introducere, câteva titluri provoacă mai mult, sugerând un anumit program, o anumită semantică: Cântec infinit, Resemnare, Bocet, Angoasă… Ce reprezintă aceste lucrări, dincolo de partitură? De exemplu, când un cântec devine infinit în gândirea muzicală a compozitorului Ciprian Ion?
Fiecare dintre ele este o introspecție în sentimentele și trăirile pe care le-am avut la momentul creației. În general, cele care au un titlu sunt mai întunecate, celelalte probabil că nu au fost rezultatul unor trăiri atât de intense, exprimând cu totul alte stări de spirit.
Cântec infinit este titlul poemului scris de poetul ieșean George Popa și, pe baza acestui poem care este ermetic, într-un limbaj destul de abstract, am încercat să creez o lucrare care să exprime cât mai mult profunzimea acelui text. Am avut onoarea de a-l cunoaște pe poetul George Popa și de a colabora în sensul în care dumnealui a ascultat această lucrare și chiar a fost încântat de rezultatul sonor pe care l-a evocat textul respectiv. Lucrarea Cântec infinit este o lucrare vocal-instrumentală, camerală, pentru doi soliști și grup cameral. Textul acela a imprimat o stare care a generat sonoritățile găsite de mine. Muzica pe care am utilizat-o este pe baza mai multor tehnici și cuprinde mai multe stiluri. Am încercat să redau o zonă luminoasă, acea zonă a revenirii către început, utilizând structuri consonante, iar zona finalului, a revenirii către haos, prin structuri și tehnici de compoziție care au generat sonorități mai disonante, dezordonate, deși eu am un concept aparte legat de disonanță și consonanță. Cu toate că pentru conturarea acelui haos a fost nevoie de foarte multă organizare!
În Resemnare, deși, după titlu, tendința ar fi aceea de a crede că toată lucrarea e caracterizată de un astfel de moment, trăire etc.. De fapt, în scriitură resemnarea apare la finalul lucrării, în ultimele măsuri. Până la momentul resemnării sunt foarte multe ciocniri. Lucrarea este o passacáglia construită pe un bas ostinat, o serie dodecafonică, iar tot ce se întâmplă peste această serie ține cumva de o consonanță foarte cromatizată. Iar până la momentul resemnării există tot felul de tensiuni care au ca rezultat resemnarea… În cazul meu este vorba despre o resemnare venită după o luptă foarte lungă. Muzica este o zonă în care chiar ai libertatea să spui tot ce vrei. Dacă în viața de zi cu zi e nevoie să te cenzurezi, pentru că altfel nu ai putea conviețui, în muzică chiar poți să spui tot ce vrei. Și atunci putem spune că este locul în care poți să evadezi și poți să fii sincer, fără să fii judecat.
Resemnare a fost dirijată de maestru Sabin Păutza și tare regret că nu avem o înregistrare bună… O lucrare violentă, cu foarte mici zone de liniște, o partitură scrisă pentru orchestră mare. Lumea a spus că e cumva wagneriană, cu multă alamă.
Lucrarea Bocet e chiar un bocet. Am început să o scriu la Chișinău, într-o săptămână în care am avut un concert la filarmonica de acolo. Erau mulți timpi de repaos. Atunci m-am apucat de Bocet. La sursa acestei compoziții au fost un bocet și o altă lucrare populară culese de Viorel Bârleanu. Ea este un fel de uvertură, deși uvertura presupune că ar urma ceva după ea. Să îi zicem o lucrare orchestrală de mai mici dimensiuni. Nici poem simfonic nu e, dar nici foarte scurtă. La un moment dat, în acea piesă, am introdus un fragment din partea a III a din Concertul de pian în Sol Major de Mozart pe care îl aveam eu de acompaniat la Chișinău, un fragment care era la fagot, foarte discret. Acel concert era interpretat de o fetiță în clasa a VIII a, cu o poveste mai altfel. Rămasă orfană, ea a fost adoptată de o familie foarte bine văzută în Republica Moldova, o pianistă foarte bună! Atât de tare m-a obsedat acel fragment din partea a treia, încât, adaptat la un tempo mai mic, l-am pus în Bocet, măcar ca să-mi amintesc că am fost la Chișinău în acea perioadă. Povestea interesantă a Bocetului este că, deși nu a pornit dintr-un sentiment funebru, ci mai mult o pornire tehnică, piesa a ieșit întunecată de-a dreptul. Cred că e una dintre cele mai întunecate lucrări cu arhaic și folcloric la un loc! După un an și jumătate am mers iarăși la Chișinău să cânt la Sala cu Orgă cu orchestra liceului. Întâlnindu-mă cu directoarea școlii și schimbând impresii despre alte activități artistice pe care le-am avut în Republica Moldova, a fost adusă în discuție și prestația tinerei pianiste la al cărui concert acompaniasem în urmă cu ceva timp și din care concert desprinsesem fragmentul prelucrat în Bocet. În acel moment directoarea mi-a spus: „fetița aceea s-a sinucis…”
Nici acum nu pot explica ce a fost, de ce așa, de ce bocet, de ce fragmentul din acel concert…
Există oameni care v-au sprijinit în trasarea personalității artistice?
Da, mentorii pe care i-am avut. În domeniul compoziției, domnul prof.univ.dr. Viorel Munteanu, la dirijat maestrul Corneliu Calistru și maestrul Dumitru Goia, iar în ceea ce privește interpretarea pianistică, prof.univ.dr. Mircea Dan Răducanu. Și în mod sigur, toți ceilalți profesori pe care i-am avut. Și cei din liceu și cei din facultate. Iar stimulentul a venit și din familie, pentru că în momentul în care te naști în familie de muzicieni este foarte greu să faci altceva. M-am născut și am crescut într-o casă în care ambii părinți au fost și sunt muzicieni, mama – profesoară de vioară și tata – violonist. Îmi spun mereu că m-am născut într-o filarmonică pentru că în acea perioadă tatăl meu era directorul instituției, iar botezul s-a făcut cu orchestra de atunci.
Ați fost un „material modelabil”?
Modelabil, dar cu foarte multă personalitate! (râde). În principiu, da! Adică am luat de la fiecare câte ceva, dar ce am crezut eu că trebuie să fac, am făcut. Adică mai mult am absorbit, decât am dat înapoi.
Care sunt primele trei gânduri care vă vin în minte când vorbim de Botoșani?
Primele trei gânduri…
Casa părintească. E un apartament, dar e casa părintească. Apartamentul de la etajul 6.
Liceul de Muzică cu tot ce a însemnat el: colegi, profesori, locul de muncă al părinților mei, curtea școlii, cu bucurii și tristeți, cu nebunii și muncă…
Copilăria. Copilăria și adolescența. Școala pentru mine a însemnat o familie. Ne respectam unii pe alții, era atât de frumos! Și elevii își respectau profesorii. Era o prietenie acolo, o atmosferă frumoasă care încă se mai păstrează în acea școală.
Ce înseamnă fericirea pentru artistul Ciprian Ion?
Liniștea. Punct.
Aveți regrete?
Da! Nu am cunoscut încă o persoană care să nu aibă regrete.
You must be logged in to post a comment.