Colindul își originea în cele mai vechi timpuri având mai întâi caracter păgân (manifestat nu doar la sărbători, ci și cu ocazii precum pețitul, culegerea recoltei, pescuitul, vânatul, războiul etc.). Ritualul era evocat prin dansuri în jurul focului, mese copioase, dramatizări, cântece, jocuri. Acest cântec tradițional a cunoscut de-a lungul câtorva mii de ani transformări semnificative atât din punct de vedere al momentului prezentării lui, al scopului, al elementelor de limbaj muzical, dar mai ales al atmosferei ce o generează.
Fără a încerca să ne aruncăm într-o cercetare științifică asupra acestui ritual străvechi (în special cu referire la spațiul românesc), lucru deosebit de minuțios realizat de-a lungul timpului de numeroși și înzestrați filosofi, cercetători, etnomuzicologi, folcloriști, precum Mircea Eliade, Pascal Bentoiu, Ovidiu Bârlea, George Breazul, Sabin Drăgoi, Vasile Filip, Zeno Vancea, Ovidiu Trifan, Timotei Popovici, Gheorghe Duțică și mulți alții, rândurile de astăzi vor doar să argumenteze și să cimenteze dorința de purificare a fiecăruia dintre noi prin intermediul unor gânduri și aprecieri ce facilitează legătura dintre pământ și cer, dintre om și Divinitate, având ca instrument ajutător colindul.
Rădăcina colindului, profund înțelenită în folclorul autohton a făcut ca acest cântec să fie dintotdeauna sursă de inspirație în creația corală, devenind specie reprezentativă pentru spiritualitatea românească. Textele, temele alese, tonalitățile, mijloacele de expresie artistică fac din colind giuvaier inestimabil în imensul cufăr al perenității culturale românești. Valori reper în literatura de specialitate sunt creațiile sau prelucrările unor muzicieni precum Achim Stoia, Viorel Munteanu, Sabin Drăgoi, Gheorghe Cucu, George Breazul, Nicolae Ursu, Alexandru Pașcanu și mulți alții.
Astăzi, știm cu toții, se colindă din ajunul Crăciunului (chiar dacă în biserica ortodoxă colindele încep odată cu Praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, la 21 noiembrie) și până în 1 ianuarie sau chiar până pe 7 ianuarie, de Sfântul Ioan.
Să ne amintim ce înseamnă colindul pentru fiecare dintre noi. Ce simțim atunci când ne gândim la acest termen? Indiferent de vârstă, colindul este un dar pe care îl poți da și, deopotrivă, îl poți primi. Este poate cea mai sinceră formă de a transmite o emoție în strânsă legătură cu sine, dar mai ales cu Divinitatea.
„Primiți cu colinda?” Aceasta era întrebarea ce o rosteam în fața unei porți în satul bunicilor sau la o ușă de bloc în orașul natal. Nerăbdarea, curiozitatea, satisfacția darurilor primite (de la nuci până la bănuți) sau refuzul de colinda la unele case (primit cu dezamăgire) sunt stări prin care toți am trecut… Ajungeam îmbujorați în casă și făceam „inventarul”: câți colaci, câte bomboane, câte mere, câte nuci, câți bănuți. Astăzi, noi, cei ajunși la maturitate, colindăm cu speranță, cu conștiință și bucurie. Ne agățăm de credință ca în ceasul al XII lea sperând într-o lume mai bună, într-o viață mai luminată pentru copiii noștri, pentru părinții noștri, pentru noi toți. Și nu așteptăm nici colaci, nici bomboane, nici bani. Doar sperăm!
Cu credință!
You must be logged in to post a comment.