Tânăra actriță Ada Lupu este ființa care atrage ca un magnet indiferent de momentul și locul în care ai ocazia să o vezi. Privirea, gesturile, vestimentația, cuvintele, întregul om par să fi fost asamblate într-un atelier de finisat opere de artă.
Născută la Botoșani, Ada Lupu studiază mai întâi la Colegiul National „Mihai Eminescu” din Botoșani (liceul, profilul științe sociale), apoi la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Teatru, având dublă specializare (Arta Actorului și Arta actorului mânuitor de păpuși și marionete), finalizând și un Master în Arta Actorului, la Universitatea de Arte „George Enescu”.
De ani buni joacă în regii semnate de Ovidiu Lazăr, Radu Afrim, Alexander Hausvater, Cristian Hadji-Culea, Nic Ularu, Radu Nica, Lucian Dan Teodorovici la Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, dar și în spectacole de teatru independent, în filme și alte producții media. Este premiată la numeroase festivaluri naționale și internaționale, atât pentru rolurile jucate, cât și pentru regii proprii, texte proprii etc.
Aparent fire introvertită, greu de pătruns „dincolo de ochi”, Ada ne dezvăluie în interviul de astăzi complexitatea personalității sale artistice, limpezimea gândurilor sale, asumarea unui eu deosebit de valoros, dar și de responsabil în relația cu arta.
La 26 de ani Ada Lupu este neîndoielnic unul dintre exponenții generației tinere pentru care merită să rămâi mereu ACASĂ, în România asta. Frumoasă.
Din biografia ta se observă că încă din timpul liceului începea să se remarce actrița Ada Lupu. Când au apărut de fapt primii fiori în relația cu scena?
Ca decizie, în timpul liceului. Ca semn, de când eram la grădiniță. La asta mă pricepeam eu: să recit poezii și să scriu compuneri. Am fost în trupa de teatru a Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Botoșani, în Atelierul de teatru, coordonată de actrița Lenuș Teodora Moraru. Pregăteam spectacole pe care le prezentam la festivaluri pentru liceeni. Pur și simplu, îmi plăcea. Eu îmi pot pierde foarte repede atât răbdarea, cât și concentrarea. Universul meu imaginar mă răpește din contextele concrete ale vieții pe nesimțite, așa încăt puține activități reușesc să mă seducă pentru intervale de timp îndelungate. Însă, în repetiții și în scris pot zăbovi până la epuizare. Și încă puțin după. De când eram fascinată de serbări și știam, fără să vreau, toate poeziile colegilor pe de rost, de când deveneam brusc o făptură responsabilă și lucidă într-un semincerc în fața părinților, cred că mă-mprieteneam cu scena. Hotărârea de a deveni actor profesionist am luat-o prin clasa a X a. Eram în culisele Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani și mi-am dat deodată seama că trăiam un sentiment asemănător cu ceea ce-mi imaginam a fi aproape – fericirea. Mi-am spus în minte: „Eu, acum, fac exact ceea ce-mi doresc.” (nestabilind până la momentul respectiv ce anume ar fi putut fi ceea ce-mi doresc). Mi-am conștientizat bucuria. Am savurat-o și, probabil, doar dintr-o lăcomie emoțională, mi-am dorit s-o prelungesc. Pentru tot restul vieții.
Ai dublă specializare, actorie și mânuire păpuși. Ești actriță angajată la Naționalul ieșean. Îți este dor de păpușărie?
Da. Cu toate că nu simt c-am așezat o barieră între actorul și actorul păpușar din mine. Eu folosesc ceea ce-am acumulat ca informație din teatrul de animație. Cred că datorită acestei specializări mi-am dezvoltat un mod aparte de a-mi crea personajele. Și de a mă raporta la ele. Accesez un fel de suprarealism… Concret, caut întotdeauna ocazia de a însufleți un obiect, de a insera ceva din teatrul de animație. De a aduce în scenă și alte ființe decât cele umane. Dacă regizorul spectacolului în care joc e de acord, unele din aceste propuneri rămân. Ca să fiu sinceră, spectacolul ideal, în viziunea mea, ar armoniza mijloacele de expresie actoricești cu cele păpușărești, ar aduce împreună personajele create prin intermediul corpului uman cu personaje create prin tehnici de mănuire a obiectelor. Mi-ar plăcea să am parteneri de scenă marionete, păpuși supradimensionate, pălării dinamizate metaforic, așa cum, de asemenea, mi-ar plăcea și să fiu parte a unui astfel de personaj sau chiar să alternez ipostazele, recurgând la un joc dublu.
Teatru clasic, teatru contemporan/independent, film/televiziune, modelling. Ce înseamnă pentru tine fiecare din aceste experiențe?
Toate experiențele înseamnă, în definitiv, piloni ai devenirii mele. Caut utilitatea în toate activitățile pe care le am, încerc să fac majoritar ceea ce-mi place, dar nu evit să fac și ceea ce trebuie. Sau cred eu c-ar trebui. Că m-ar ajuta. Lucrând în teatrul independent am căpătat anumite deprinderi suplimentare și un soi de pragmatism. Am învățat să lucrez plurivalent. Am păstrat tipul de implicare de acolo și simt că acum, lucrând în teatru de stat, continui să am tendința de a-mi depăși atribuțiile. Nu știu dacă e bine sau rău, nu știu nici măcar dacă e permis, dar mie-mi face bine să-mi pese, să fiu atentă la întregul proces de realizare a unui spectacol, nu doar la propriul rol. Cu televiziunea m-am intersectat extrem de scurt, nu m-a sedus, deși mi-ar plăcea să descopăr că am fost eu ignorantă și că, de fapt, e un domeniu cu care ar merita să cooperez. Modellingul a fost și n-a fost, m-au tot contactat de la multe agenții, până când mi s-a declanșat curiozitatea. Am avut multe ocazii de a pleca în străinătate, dar am renunțat de fiecare dată, se nimerea întotdeauna să mi se-ntâmple ceva ca actriță în paralel. Probabil erau semne. Am acumulat, însă, niște experiențe benefice și am întâlnit niște persoane interesante. Teatrul clasic nu mă atrage în mod deosebit, dar mă ajută enorm ca reper. Teatrul contemporan mă interesează foarte mult, îmi place să abordez artistic subiecte care mă macină și în viața reală, să creez personaje care să conțină câte ceva din unii oameni pe care îi întâlnesc, mă simt mai confortabil în istorii despre care am cunoștințe și poate chiar experiențe personale. Cred că arta trebuie să țină pasul cu lumea în care se manifestă, cu atât mai mult teatrul, pe care îl găsesc în cea mai mare măsură o artă a prezentului. Cu toate că, la urma urmei, nici nu mă influențează atât de mult curentele, cât subiectele. Decât un text contemporan a cărui temă nu mă interesează, prefer un text clasic despre ceea ce mă preocupă și pe mine. Subiectul ideal? Iubirea. Filmul mă atrage irezistibil. Am apucat să lucrez destul de puțin în zona cinematografică și, totodată, destul de mult cât să-mi păstrez speranța că voi aprofunda. Nu pot alege între teatru și film, dar sunt convinsă că am nevoie de ambele. Trebuie să le combin ca să le pot iubi separat. Mă pot adapta la un joc puțin „mai amplu” în teatru, doar dacă știu că filmul îmi va oferi și ocazia de a exprima același sentiment doar clipind, așa cum pot renunța la gesturile largi și intensitățile vocale în film, pentru că știu că teatrul îmi va oferi ocazia să joc așa încât să se vadă și să se audă din ultimul rând. Ca stil de joc, prefer filmul, ca experiență imediată, prefer teatrul.
Premii importante. Care dintre premiile obținute te-a impulsionat cel mai mult și de ce?
Premiul de la Gala Hop din 2014. Cred că a venit la momentul în care m-am putut bucura cel mai mult de el. M-am tot gândit cum de s-a-ntâmplat să primesc premiul tocmai eu, când îmi era și încă îmi este limpede că de meritat, ar fi meritat și alții. Dacă nu chiar toți. Și cred că există o entitate care are grijă de artiști și de mesajele pe care aceștia le poartă în lume, care să protejeze pe câte cineva. Am ajuns să cred că oferă câte o șansă din asta celor care au cea mai mare nevoie de ea. Așa că azi nu consider că am câștigat Hop-ul în 2014 pentru că am fost cea mai bună, ci pentru că, dintre toți, mie-mi era cel mai necesar. Eu m-aș fi descurcat mai greu fără asta. Și e adevărat. Pentru că după HOP am aflat și eu că există agenții de casting în București, că pentru a juca într-un film, calea nu e să te-ntâlnești, ca-n filme, cu un regizor celebru într-o cafenea în care servești sau să-ți strălucească privirea în metrou imposibil de neobservat, exact înainte de stația în care un mare impresar urmează să coboare. Sunt sigură că angajarea mea la TNI se datorează enorm și premiului de la HOP, plus că am cunoscut oameni superbi care înainte nu știau că exist. Ca efect, m-a responsabilizat. Fiind o recunoaștere la început de carieră, a însemnat că oamenii m-au investit cu speranțe, nu cu laude. Pentru mine a fost ca și cum mi s-a atribuit o sarcină, nu o recompensă. Iar asta-mi place foarte mult: să simt că am o datorie în viață. Nu obligație. Datorie.
Scrii foarte frumos… Ai fost premiată și pentru arta de a scrie cuvântul. Cum e cu scrisul în viața tinerei actrițe Ada Lupu?
Întodeauna am scris. Așa se face că am și învățat foarte repede să scriu și să citesc. Pe la 4 ani. Spre deosebire de actorie, din care am simțit că vreau să-mi fac o meserie (nu mă feresc să folosesc cuvântul ăsta și, atâta vreme cât jucând îmi câștig existența, actoria e meseria mea; meserie care, bineînțeles, înainte de a fi meserie, este artă), scrisul l-am considerat ceva secundar. Este o sensibilitate a mea. E foarte intim. Rar, extrem de rar, arăt din ceea ce scriu. Mai postez pe facebook, dar textulețe nesemnificative, jocuri de-ale mele. Acum sunt atrasă de a scrie teatru. În vara asta am lucrat la un text, poate va deveni într-o bună zi un spectacol… Scriu egoist, scriu ca pentru mine (nu despre mine), dar scriu din nevoie. Scriu ca să nu mă cert, scriu ca să nu disper, scriu ca să nu uit, scriu ca să-mi ofer speranță. Nu terapeuric. Dar intim. Și-mi descătușez mintea. Scriu cu multe imagini și cu stări suprarealiste. Cosmice. Practic, scriu ca să evadez. Mai nou, mă gânesc că ar fi frumos să scriu și pentru alții. Să împart unele experiențe. Dar nu vreau să invadez. Dacă voi simți că și alții pot avea nevoie de scrisul meu, îl voi face public. Dacă nu, nu. În definitiv, personajele mă interesează. Și stările. În acest moment, pot să-mi dau seama de un singur lucru, că măcar mi-am limpezit direcția. Vreau să scriu teatru și, poate, scenarii de film. E tot ce știu acum despre scrisul meu.
Numește un moment important din drumul artistic parcurs până acum. Ceva care ți-a marcat direcția.
Întâlnirea cu Radu Afrim. Încă de când eram în liceu am început să-l urmăresc și-mi proiectasem un ideal din a ajunge să lucrăm împreună. După ce am jucat în două spectacole de-ale lui (Femeia mării, 2014 și Măcelăria lui Iov, 2016, la TNI), rolul din Măcelăria lui Iov fiind cea mai intensă experiență artistică a mea de până acum, îmi dau seama că simpla existență a lui Afrim în lumea teatrului mă influențează și mă motivează. Îmi ține vie speranța că teatrul acela la care am visat dintotdeauna este posibil. Iubesc profesioniștii care pun pasiune în munca lor, se consumă, se risipesc în ceea ce fac. Sclipirea creativă și atitudinea extrem de implicată față de spectacol, față de ceea ce înseamnă lumea pe care artiștii reușesc s-o creeze împreună sunt elemente pe care am nevoie să le regăsesc la oamenii cu care lucrez. Iar, din acest punct de vedere, în Radu Afrim găsesc un elixir vital.
Cum este Ada Lupu în afara scenei?
În afara scenei… nu prea sunt. Sau sunt, dar oarecum provizoriu. Cu siguranță, mai plictisitoare decât mă recomandă ocupația mea. Dar și mult mai amuzantă decât par. Paradoxală! Cred că e cea mai potrivită descriere. Singuratică, ies rar și stau puțin, dar când am chef, întâlnirile mele sunt foarte intense. Mă-mprietenesc foarte ușor și foarte repede. De adaptat, mă adaptez la orice. Fac mult sport, alerg 10 km în fiecare zi, citesc, mă uit la filme, ascult muzică. Îmi place foarte mult lumea modei. Acum îmi doresc o mașină de cusut, vreau să-ncep să fac haine. Mi-ar fi plăcut să fiu designer vestimentar. Am prieteni foarte puțini, dar foarte buni. O mulțime de amici și cunoștințe. Îmi sufoc mama, nu mai reușește să scape de mine, o iubesc. Îmi place să cunosc oameni. Să observ lumea pe stradă. Sunt o combinație periculoasă de curaj și curiozitate. Asta e. Îmi asum. Tot ce mă interesează, de fapt, în afara scenei, sunt relațiile cu ceilalți oameni. Pe lângă autocunoaștere, autoperfecționare și alte mize din astea deștepte, mă interesează ceilalți. Dacă am câteva experiențe cât mai aproape de ceea ce numesc eu întâlnire reală între oameni, mi-e suficient. În viața asta, vreau să simt. În artă, nu-mi mai doresc să înțeleg. Caut emoția, starea, chiar senzația, înaintea informației și, cu atât mai mult, a certitudinii.
În încercarea de a încheia interviul, o rog pe Ada să spună orice crede că nu am reușit să surprind în întrebările mele. Și…iată ce a ieșit!
Da, aș vrea să adresez și eu o întrebare autoarei interviului. Profei mele de canto. Sper să citesc și răspunsul în acest interviu. Mă gândesc la relația profesor-student și am senzația că e imposibil ca aceasta să se încheie odată cu ultimul curs împreună. Îmi imaginez că toate relațiile rămân deschise, fiecare drum al fiecărui student devine o parte a drumului personal. Cum anume se desăvârșește relația profesor-student? Dacă asta se întâmplă vreodată… Când se reîntâlnesc cei doi artiști la un alt nivel, pentru care au lucrat împreună? Cu alte cuvinte, când simte profesorul că și-a îndeplinit misiunea?
Și răspunsul meu, dragă Ada: Profesorul ar trebui să fie un formator pe durată nedeterminată, vocația lui să fie atemporală, să străbată barierele timpului, ale distanțelor, ale preocupărilor ce încep să o apuce (aparent) pe căi diferite la despărțirea de student, când acesta termină studiile. În meseria noastră, cea care ne unește sub generoasa umbrelă a artei, drumurile sunt aproape inseparabile, existând nenumărate ocazii de a ne reîntâlni, schimbând adesea locurile. Eu pot fi spectatorul ce poate deveni oricând artistul de pe scenă, cel care să îți dăruiască ție, spectatorul care poate deveni oricând artistul care să îmi dăruiască mie! Pe de altă parte, formatorul trebuie să fie cel care să aibă înțelepciunea de a vedea dincolo de diplome, dincolo de anii ce fac diferența de…vârstă! Am rămas prietenă cu mulți dintre studenții mei. Prietenă! Deschiderea spre cei pe care îi formezi ca profesor ține de înalta spiritualitate care îi pune pe oameni pe aceeași treaptă, luând unii de la alții, hrănindu-ne cu frumosul fiecăruia dintre noi. Interviul acesta este o formă de hrană spirituală (și poate un mic semn de îndeplinire a misiunii) pentru care îți mulțumesc!
Sursa foto: pagina personală facebook Ada Lupu
You must be logged in to post a comment.