Vasilica Stoiciu Frunză, omul prezentului

A scrie despre oameni este un lucru deosebit de dificil. Ceea ce vrei tu să afli, ceea ce vrei să scrii pentru cititori, ceea ce crezi că i-ar interesa în mod deosebit pe aceștia, aproape că nu mai are nicio legătură cu ceea ce vor cei intervievați să spună. Îți faci planuri, încerci să îți imaginezi un anumit traseu al discursului, te bucuri ca un copil mic atunci când pui ultimul semn de punctuație… Însă, odată ajuns față în față cu personalitatea pe care ai ales să o asculți și să o descoperi, înțelegi instantaneu că o mare parte din planul tău va căpăta o altă direcție și că abia acum începe cu adevărat greul, fiind nevoit să croiești în timp real o altă perspectivă.

Întâlnirea mea cu muzicologul, pianistul, profesorul, OMUL Vasilica Stoiciu Frunză nu a fost nici pe departe previzibilă, dar, fără îndoială, a avut acel dram de rezonanță spirituală anticipativă (cel puțin din partea mea) pentru că întrebările mele păreau a le fi scris împreună cu domnia sa.

Încă din primele cuvinte mi-am exprimat cu sinceritate emoția ce mă cuprinde de fiecare dată când vorbesc cu oameni de asemenea valoare și, stabilind că are în fața domniei sale un om care își dorește un lucru foarte simplu, și anume acela de a crea un spațiu onest de comunicare între artistul veritabil și publicul însetat de cunoaștere, am pornit pe drumul cuvântului rostit cu bucurie, al amintirilor desenate în suflete, al armoniilor dintre oameni frumoși, al așteptărilor, al împlinirilor, al dezamăgirilor, al vieții și al morții…

Aș începe cu azi, întorcându-ne din când în când la ieri și revenind la azi…

V.S.F.: La mine nu există astăzi și ieri pentru că ar fi chiar o problemă. La mine tot trecutul este prezent. Eu nu am amintiri, toate sunt în prezent. Nu trebuie să îmi amintesc cum a fost atunci. Eu știu cum a fost atunci pentru că totul e în prezent. Nu prea pot să uit. Toate sunt la același nivel. Da, am absolvit în 1986, da, a fost alaltăieri (râde).

Tot ceea ce a fost există.

V.S.F.: Da! Prezentul este rezultatul trecutului, iar viitorul depinde de acest prezent.

Ați scris cartea Opera Națională Română, viziune cultural-istorică, rodul unei laborioase cercetări științifice. Viziunea aparține omului care a stat în slujba Operei 22 de ani.

V.S.F.: Nu am fost în slujba Operei, ci am fost implicată în operă, pentru că așa am simțit și așa am știut cum se face treaba, pentru că dacă nu te implici, nu ajungi nicăieri sau ajungi prea aproape. Am făcut lucrarea de doctorat la Universitatea Națională de Muzică București pentru că eu mi-am dorit să fiu studentă la acea universitate. Am dat trei examene, însă nu mi s-a permis să intru. Erau anii în care admiterea era o aberație, o aberație foarte grea! Până la urmă am ales o cale și mai grea, cea a muzicologiei, la Conservatorul „George Enescu” (astăzi, Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, n.r.). Nu am putut să dau la o parte faptul că nu am reușit să fiu studentă la București și mi-am spus „nu-i nimic, voi face doctoratul acolo!”, ceea ce s-a și întâmplat, avându-l ca îndrumător pe prof.univ.dr. Grigore Constantinescu.

Eu am făcut doctoratul în condițiile în care nu mi l-a cerut nimeni pentru că eu eram consultant artistic la operă, nu-mi cerea nimeni să am doctorat. Dar am simțit că e momentul pentru că, după opinia mea, doctoratul este un semn de maturitate, un alt prag, o altă treaptă peste care nu se poate trece decât după ce ai acumulări, experiențe. Am evitat 10 ani să public această carte pentru că am o foarte mare grijă și sunt foarte atentă la ceea ce înseamnă numele tău pe coperta unei cărți. Nici până în ziua de astăzi nu sunt convinsă că am făcut bine ce am făcut, de asta nici nu este la vânzare. Poate dacă nu era concursul pentru postul de conferențiar, nici peste 20 de ani nu apărea.

Cum era Conservatorul anilor ’80 față de Universitatea secolului XXI?

Nu vreau să fac niciun fel de comparație pentru că era cu totul și cu totul altceva. În primul rând, la un moment dat, eram în jur de 80-90 de studenți și 120 de profesori (dau cifre aproximative). Conservatorul nu avea toate compartimentele actuale, erau doar muzică și arte plastice. Trăiam vremuri destul de ciudate și mă refer aici la faptul că erau ani când la anumite discipline nu erau deloc locuri.

Sunt extrem de mulțumitoare că am intrat la muzicologie. Muzicologia mi-a oferit toate resursele pentru gândirea mea muzicală, o gândire formată de profesoarele mele de pian (Lina Șum, la Piatra Neamț, apoi, din clasa a VIII-a, profesoara Doina Simovici, la Iași, iar din clasa a XI-a am început să studiez cu cea mai mare pianistă a României, doamna Sofia Cosma, solist al Filarmonicii „George Enescu” din București). După ce Sofia Cosma a plecat în Statele Unite, am studiat cu Eliza Bârzescu (Caciora).

Să ne întoarcem la Piatra Neamț, să dăm timpul înapoi. Familia este cea care pune în copil bazele adultului de mâine. Cum a fost copilăria dumneavoastră? Dar traseul până la maturitate?

V.S.F.: Și eu am avut păpuși, m-am jucat cu păpuși, m-am jucat cu copiii de vârsta mea; având frate, ne-am jucat cu jucăriile lui. Am căzut din copaci direct în urzici. Ne jucam serios, făceam scenarii. Omul de astăzi este clădit în primul rând cu niște principii care mi-au fost sădite la picătura chinezească. Să nu uităm că am plecat de acasă la 14 ani să studiez muzica la Iași. Tata m-a îndoctrinat cu niște principii sănătoase, dar de care nu mai pot să scap, câteodată mă și încurcă (râde).

Principiul de bază a fost dintotdeauna „nu pierde timpul”. Dacă ai lecție la ora 7 dimineața, la ora 7 fără două minute ești la ușa doamnei (nu tovarășei). Tata era un vizionar, un lider, un om care a mers pe logică. În momentul în care a trebuit să pregătesc dosarul pentru concursul pe post, fiind nevoită să pun pe hârtie activitatea mea pianistică, am constatat că atât cât am putut, cantitatea este foarte mare. Sincer, chiar dacă voi fi acuzată de lipsă de modestie, vreau să văd trei persoane în România care au putut să fie angrenate într-o instituție muzicală cum e Opera și, în același timp, să aibă activitate pianistică mai mare decât mine, în condițiile în care, timp de 26 de ani am fost și profesor la Conservator… Toate aceste acumulări au contribuit la starea de maturitate. Toate întâlnirile și toate cunoștințele, toate filmele văzute, toate călătoriile și necazurile din viață, umbrele și razele de soare…

Apropo de copilărie, a rămas cineva foarte prezent în viața dumneavoastră?

V.S.F.: Da! Iulian Trofin (pianist, pedagog de mare importanță, n.r.). El este omul cu care am străbătut câteva căi comune. El, fiind mai mare decât mine, era vedetă la Piatra Neamț. În momentul în care ne-am întâlnit la Iași, în ciuda faptului că eram la clase de pian foarte diferite ca gândire, școală anterioară, abordare, noi ne-am împăcat întotdeauna foarte bine. Mereu am fost cu tot sufletul și cu toată convingerea alături de tot ceea ce face el.

Vă întoarceți foarte des ACASĂ.

V.S.F.: Acolo este casa noastră, acolo e mama, acolo e toată istoria noastră, acolo sunt mormintele. Merg cu grijă pentru mama. În facultate împărțeam vacanțele în două, în așa fel încât mare parte din vacanță mergeam la concertele de la București și câteva zile acasă. Exista însă o geantă mare care făcea naveta. O geantă istorică. Nici nu știu dacă mai există. Naveta era făcută de geantă, nu de mine.

Ați fost secretar muzical și mai apoi consultant artistic la Opera Națională Română din Iași și, deci, ați colaborat cu oameni importanți din artă. Rolul unui consultat artistic nu este asemănător cu cel al unui funcționar.

V.S.F.: Dar poate fi! Depinde cum pune el problema. Este o chestiune numai de atitudine. Când am venit în operă în 1990, am știut că împreună cu echipa pe care o cunoșteam din timpul facultății (maeștri precum Calistru, Bișoc, Dumănescu, Leonard Dumitriu, Anda Tăbăcaru și alții) voi reuși să construiesc. Pentru că eu, dacă nu construiesc ceva, am o problemă. De la o frază muzicală, până la a construi o casă, o relație, ceva, undeva. Astfel, am recondiționat repertoriul, compartimentele artistice și tot angrenajul, am realizat trecerea repertoriului din limba română în limba originală, am contribuit la reconstruirea unor relații cu soliștii, instrumentiștii etc. Am început Festivalul de Operă (șase ediții). Un moment de covârșitoare emoție a fost revederea Ansamblului de balet al Operei Naționale Române Iași, eveniment datorat în mod special soților Carmen și Gheorghe Stanciu care au adus colaboratori de la Cluj și București, în Noaptea Valpurgiei din Faust. Venirea Vioricăi Cortez pentru două spectacole (Carmen și Trubadurul) a fost un eveniment colosal.

Sunteți un pianist acompaniator cu un repertoriu foarte variat, ceea ce vă conferă atâta libertate stilistică și multe oportunități de a cânta cu muzicieni valoroși, precum mezzosoprana Viorica Cortez, tenorul Florin Diaconescu, soprana Maria Slătinaru Nistor, basul Gheorghe Roșu, flautistul Florin Leonte, violonistul Florin Ionescu Galați, sopranele Mihaela Grăjdeanu, Adriana Severin sau Ada Burlui și mulți alții)!

V.S.F.: Mi-am dorit mult să cânt cu doamna Viorica Cortez. E o poveste aparte și foarte particulară. După fix 20 de ani de când o cunoscusem și îi spusesem că mi-aș dori să cântăm împreună, am primit un telefon și, de la capătul celălalt al firului, am auzit-o pe domnia sa spunându-mi: „Licuța, Viorica la telefon (să îmi cadă receptorul din mână). Ai putea să cânți cu mine…«Da», Ne cheamă la Bârlad, «Da»…și nu sunt bani, «Da», Uite că aș vrea și, «Da»”. Nu o lăsam să spună până la capăt! Așteptasem 20 de ani… Întâlnirea profesională dintre noi a fost de o perfecțiune care mi-a rămas în minte. Ce m-a bucurat foarte mult a fost că Enescu era la aceeași abordare, mi-a confirmat că e bine ce fac și mi-a spus că rar i s-a întâmplat să aibă trăirile emoționale pe care le are atunci când cântă cu mine.

Sofia Cosma, Viorica Cortez, compozitorul George Balint, tenorul Florin Diaconescu, basul Gheorghe Roșu sunt oameni care au venit în fața mea cu partitura vieții lor, trăind muzica împreună, căci aceea este viața adevărată. În martie 1995 am fost împreună cu soprana Maria Slătinaru Nistor pe scena Filarmonicii „Moldova” din Iași, acela fiind primul și singurul recital pe care domnia sa l-a făcut în Iași. Din păcate, singurul.

Întâlnirea cu Ada Burlui a fost printre acele întâlniri emoționante. Am lucrat foarte bine împreună la clasa de canto. Cu Ada am cântat, cu Ada am putut să vorbesc același limbaj, am avut abordare asemănătoare a partiturii. Îmi lipsește foarte mult!

Ați avut de depășit momente dificile în plan profesional. Care situație v-a marcat atât de mult încât simțiți că s-a întâmplat ieri?

V.S.F.: Da, mi-am luat lecțiile de la viață și am început să le aplic. E frumos să te gândești că ceea ce primești, bun sau rău, e pentru tine și că e o lecție. E o gândire superioară, dar asta vine după ce mintea și sufletul s-au gândit nu că „de ce mi s-a întâmplat mie?”, nu, ci „de ce” respectiva (Beatrice Rancea, n.r.) s-a purtat așa? Mă urmăresc toate răspunsurile ce ar putea rezulta. De fapt, nu! Nu mă urmărește nimeni și nimic. Mă preocupă!

Plecarea de la operă este unul dintre momentele care v-au adus în ființa dumneavoastră toate lecțiile pe care le-ați învățat până atunci?

V.S.F.: Eu nu consider că am plecat. Ca să pleci de undeva trebuie să fie acțiunea ta. Momentul acela încă este un semn de întrebare, apropo de ce s-a purtat cineva cu mine așa. Pentru ca n-a putut să facă altfel, pentru că n-a știut că nu trebuie să facă așa sau pentru că i-a fost atât de frică încât nu a fost în stare să facă altfel? Maniera în care s-a lucrat la excluderea mea a fost una porcească. A arătat, de fapt, cine este. Am să mulțumesc mereu lui Dumnezeu, familiei mele, prietenilor mei pentru că au fost alături de mine ca să nu-mi sară o liță în cap. Eu pot să înțeleg foarte bine că oamenii, când au o situație de genul ăsta, pot avea o deviație psihică, ori pot intra în depresie, se aruncă de la etaj! Nu am pățit asta pentru că eu aveam alternative. Muzicologia mi-a creat spațiu, pianistica a rămas și a fost continuă, studenții sunt și lucrez cu ei, au venit peste mine evenimente de organizat, de umblat de căutat, de întrebat. Eu mi-am folosit timpul!

Eu știu tot ce se întâmplă în operă pentru că am rămas conectată și voi fi așa tot timpul. Îmi pare foarte rău de calitatea umană a multora, îmi pare foarte rău că unii au făcut ceea ce eu nu voi face niciodată și anume să fiu complice la distrugere. Anumiți oameni nu pierd ocazia în a se trăda singuri. Dar n-o pierd deloc și arată cine sunt și arată ce pot! Dar e treaba lor!

Ce iubiți din tot sufletul, dar simțiti că Universul nu lucrează și în acea direcție?

V.S.F.: Cred că nu contează ce vreau eu. Cred că Universul știe mai bine și accept asta. Eu nu vreau, eu mi-aș dori, dar trebuie să faci ceva pentru asta. Mi-aș dori să pot să vorbesc cu un om (un anumit om, n.r.), dar nu e suficient să vreau eu… Mi-aș dori să ajung în Tibet. Dar sunt sigură că încă nu a ajuns la rând. Eu îmi doresc lucruri simple și cred că nu e rău. Îmi doresc cinste, lumină. Îmi doresc ca mama să vadă ce nu a avut timp să vadă în toată viața. A plâns când a văzut Tour Eiffel, când a fost la Luvru. Umbla prin Norvegia bucuroasă, fericită. Îmi doresc lucruri simple.

Plecați destul de des din țară, mai ales în ultimii ani. Ce s-a schimbat în viața dumneavoastră încât aveți această… oportunitate. Sau cum să o numim?

V.S.F.: Călătoriile reprezintă una din marile mele pasiuni. De când soțul meu (baritonul Mihail Frunză, n.r.) a plecat mai întâi în Belgia și acum în Franța, profit de orice timp să călătoresc, dar nu numai acesta este motivul. Dacă ar fi să numesc o destinație pe care să o acceptăm amândoi, cred că aceea ar fi Seychelles, acolo pe nisipul ăla, să simțim lumina aceea! Nu-mi doresc fițe. Îmi plac locurile care au consistență spirituală.

DS Tennis Competition înseamnă Daniel Stoiciu. Înseamnă o legătură de-o trăinicie zdrobitoare. E o manifestare căreia îi dați viață ca și cum fratele dumneavoastră ar fi acolo și participă la competiție.

V.S.F.: Dar el participă! Mi-a dat semn. El este. El este. Nu mă întâlnesc cu el de 32 de ani, dar el este. A fost, este și va fi. Sigur că puteam să fac competiția asta de ani de zile. Dar, anul trecut, stimulată de cel mai bun prieten al lui care deține primul club privat de tenis din România la Piatra Neamț, domnul Romeo Stoica, impulsionată de profesorul lor de tenis, domnul Gheorghe Maftei și, pentru că mi s-a confirmat că ideea mea de a face acest eveniment este bună, am făcut anul acesta deja a doua ediție.

Dacă fratele meu ar intra acum pe ușă, nu m-ar mira. Ultima mea imagine cu el este când a ieșit pe poarta casei să se întâlnească cu 1500 de copii din toată țara pe Rărău, la competiția Ștafeta munților. El a fost ales de Dumnezeu, pentru că, aflat pe munte către Pietrele Doamnei, fiind primul în șirul de profesori într-o zonă cu mine de uraniu și acumulări de gaze, observând că e posibil să vină ploaia, s-au întors cu toții din drum, el fiind la coborâre ultimul din rând. Un trăsnet l-a secerat la pământ. Cea mai mare putere a naturii a trecut prin creierul și inima lui. A fost ales. Daniel înseamnă Dumnezeu. În perioada în care s-a desfășurat concursul au apărut semne de la el. Pe luneta murdară a unei mașini a apărut scris numele Daniel, iar când pregăteam diplomele și premiile pentru festivitatea de premiere, ca din senin o pală de vânt ne-a luat câteva diplome, așa, ca o glumă. Altădată a apărut pe cer un ochi. O lumină ca un ochi…